Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (32)

de Adrian Păunescu | 28 Feb 2010 • 00:00

Am luat-o, cred, de la început. Aşa cum spunea undeva Pompiliu Constantinescu, în România nimic nu e definitiv. Totul se uită şi-n 30 de ani o luăm de la capăt. Aşa se face şi istoria. Deşi lucrurile seamănă între ele, amplasate într-un cod al uitării, ele rămân mereu interesante. De exemplu, se vorbeşte despre energii, despre lovituri energetice, despre atacuri energetice. Râd în hohote diverşi exploratori ai suprafeţelor, ai epidermei, că adică energiile subtile nu există. Oamenii aceia sunt normali, sunt oameni făcuţi din carne, din oase, în vinele lor curge sânge, dar ei nu îşi pun problema de ce curge sânge în vinele lor. Ce forţă anume mişcă sângele în corp? Simpla bătaie a inimii? Dar inima cine o veghează? Ce energie o pune în mişcare? Ce se întâmplă când omul moare? De ce nu mai e acelaşi cu el însuşi când era viu? Nici măcar greutatea omului care moare nu mai e aceeaşi cu greutatea omului viu. Există spaţiu destul pentru întrebări. Aşa ar trebui să fie. Aşa s-ar putea regenera lumea. Din întrebare decurge după opinia mea progresul. A nu fi liniştit în tot ce ştii şi, dimpotrivă, a încerca să afli cât mai multe cred că înseamnă a fi o conştiinţă. Nici eu nu eram până prin anii '80 foarte, foarte dumirit în legătură cu aluatul din care suntem făcuţi. Mergeam nepăsător în diverse locuri din ţara mea şi din lume. Mă impresionau monumentele, mă bucura omenia, aveam frisoane când vedeam opere de artă de o calitate excepţională.

Îmi amintesc şi acum un tablou al unui spaniol, tablou din muzeul Gugenheim, din America, de unde mi s-a părut că din perete, acolo unde era tabloul, atât de halucinantă era ideea autorului încât mă pândeşte un pericol mortal. Era orizontul cu oameni care fug speriaţi în perspectiva unei puşti cu lunetă. Se vedea lumea disperată, speriată, căutându-şi scăparea prin cătarea unei puşti. Erau semnele acelea ale căutării cu luneta pe tablou şi bineînţeles că, în tembelismul tinereţii, nu am crezut că nu voi mai trece niciodată pe acolo şi nici nu m-am gândit dacă tabloul va rămâne acolo definitiv. Aşa îmi închipuiam că va rămâne şi că îl voi revedea. Nu-l mai pot recupera în memorie.

Aşa m-a impresionat peste măsură apariţia Bibliei cu artă plastică de Salvador Dali. Şi am avut-o în mână, costa, mi se pare, o sută şi ceva de dolari. Eram totuşi strâmtorat, eram sărac şi nu am luat-o. Şi acum întreb în toate anticariatele, inclusiv în anticariatele din străinătate, de Biblia desenată de Salvador Dali. Şi nu o găsesc. Nici bioenergia nu îmi spunea mare lucru, până într-o zi când la un aşa-numit "Cenaclu al Ideilor", ţinut pe coridorul cel mare al revistei Flacăra, pe care o conduceam, profesorul Ion Mânzatu, un adevărat înaintemergător în ştiinţa subtilă, nu numai în ştiinţa fizică, deşi el era fizician, a venit cu un inginer, un om straniu, cu o privire neagră, neagră tăciune, cu nişte ochi intenşi, cu profil de vultur coborât în câmpie, cu haine impecabile pe dânsul şi care se temea de cuvinte. Spunea foarte puţine cuvinte şi le rostea cu mare greutate. Dădea impresia, şi asta nu a fost doar o impresie de moment şi care să treacă, a fost o impresie care m-a ţinut curios de Valeriu Popa toată perioada în care am fost prieteni şi în care am fost apropiaţi. Mi-a dat atunci impresia că, în timp ce vorbeşte cu noi, cei din afara privirilor lui, are şi înăuntru o anumită convorbire, pe care n-o poate întrerupe, cu o divinitate bine ascunsă. Parcă era atent la două realităţi dintr-o dată. Am făcut atunci la "Flacăra" nişte experimente cu public.

Fireşte, în anii '80 a discuta despre bioenergie era aproape o infracţiune. Nu se ştia de ce minister ţine această bioneregie şi unde se pot adresa redactorii-şefi pentru a obţine viza de apariţie din partea forului tutelar al acestei bioenergii. Am mai spus asta. Unii mi-au cerut să merg la Ministerul Agriculturii să iau viză de la directorii care se ocupă cu biogazul. Ei habar nu aveau că bioenergia e una, biogazul e alta. Perioada impunea o cercetare în problemele biogazului, adică în producerea de gaze din bălegar fermentat. Dar nu era bioenergie. Era biogaz.

Dar bio, acel prefix, îi inducea în eroare. Mi-au zis duceţi-vă la Ministerul Agriculturii! Cum să merg la Ministerul Agriculturii? Ce semnificaţie are bionergia să o dau la aprobare ministerului agriculturii? Ea e energia omului. Nu neg că şi animalele au bionergie. Dar nu asta au înţeles cenzorii. Şi m-am dus la CNST, acolo l-am reîntâlnit pe Ion Mânzatu, un om excepţional, o valoare a gândirii româneşti. Şi, fireşte, el mi-a dat acordul, şi a semnat, şi a pus ştampila CNST-ului pentru a intra în dezbaterea despre bionergie. Valeriu Popa, aflat în faţa unor oameni profund interesaţi de fenomen, dar necunoscători, avea stângăcii de exprimare cu care îşi crea o anumită fragilitate. Unii o considerau dovadă că e un impostor, alţii îşi dădeau sema că povara gândurilor era mai mare decât puterea cuvântului.

S-au făcut atunci experimente cu luarea tensiunii cu mâna de către Valeriu Popa, cu analize ale unor oameni care s-au oferit să fie pacienţi şi să li se verifice starea de sănătate stând pe scaun, acolo, în faţa tuturor şi lăsându-l pe Valeriu Popa să-şi treacă mâna dreaptă pe lângă frunţile lor, pe lângă creştetele lor, pe lângă ei, la o distanţă de 7-8 cm şi să le spună nişte lucruri care treptat i-au înmărmurit pe toţi cei prezenţi.

Nu e prea la îndemnă să te duci la o întâlnire publică, să te oferi pentru o analiză medicală, bioenergetică şi stând pe scaun, acolo, pe coridorul mare de la Flacăra, să vină un inginer, căci inginer electromecanic era Valeriu Popa şi să înceapă să îţi spună, de exemplu, că ai avut în copilărie, la vârsta de 9 ani, o căzătură pe piciorul stâng, ai acolo ascunsă, nu se vede la prima privire, o cicatrice. Nu am, nu am, zicea omul. N-am aşa ceva, vă rog să mă iertaţi. Valeriu Popa insista. Nu ai? Vrei să ridici pantalonul până peste genunchi? Şi Valeriu Popa îl ajuta să îşi ridice cracul pantalonului şi îl întorcea puţin spre dreapta punea mâna acolo şi îi spunea: uite, vezi cicatricea?

Toţi se îmbulzeau să vadă şi vedeau. Uşor sub genunchi, lateral sub genunchi, era o cicatrice. Omul începea să se cutremure. Da, domne, îmi amintesc, am căzut, dar nu de la fotbal, din pom am căzut. Avea bunica un păr cu pere excepţionale şi am auzit uşa de la curte şi am sărit repede din pom să nu mă prindă cu pere în poală şi m-am lovit.

Sau boli interne. Uite, dumneata te rog să fi foarte atent că ai diabetul în buzunar. Cum adică îl am în buzunar? Vei face diabet. Nu cred, am fost la verificări şi aveam 110. Bine! Hai să facem o analiză. Am chemat pe doctoriţa de la Casa Scînteii cu posibilităţile ei de a face nişte analize. Ea a spus că peste o săptămână va da rezultatul. Şi în viitoarea şedinţă a Cenaclului Ideilor rezultatul a fost comunicat. Aveţi glicemie, faceţi 190-200, aveţi diabet.

A spus câteva dintre lucrurile pe care oamenii de acolo nu le aşteptau şi cu asta a intrat repede în conştiinţa lor. A urmat analiza celor care pregătiseră şedinţa respectivă, fireşte şi analiza mea. Nu aveam la ora aceea diabet, dar aveam încetiniri pe tract, pe tractul digestiv, aveam o minimă mai ridicată, era 8,30-9 şi maxima sărea câteodată la 14-15. Valeriu Popa m-a privit cu atenţie şi cu dragoste şi m-a sfătuit ce să fac. Lucrurile pe care le spunea erau absolut incredibile. Trebuia din acel moment să nu mai mănânc deloc carne, trebuia să mă feresc de sare. Trebuia să fac sport, trebuia să temperez plăcerea de a mânca dulce şi să beau ceaiuri liniştitoare. I se părea şi lui cum mi s-a părut şi mie toată tinereţea că eram prea agitat, prea dinamic. Îmi trebuia o frână. Asta era prin '80-'81. În vara lui '81 m-am dus la Sighişoara, unde aveam un Cenaclu, şi acolo am aflat că Valeriu Popa este în vizită, la nişte fabrici de care răspundea (pentru că el era director general în Ministerul Construcţilor de maşini, nu era un tip fără viaţă şi fără servici). Nu! Era un personaj important al industriei româneşti. Valeriu Popa în localitate. Ne-am văzut, a venit şi el la Cenaclu, i-a plăcut foarte mult. După Cenaclu am stat mult de vorbă. Tică Balacciu, care era omul meu cel mai apropiat la vremea aceea din tot stafful Flacăra, a aflat de la Valeriu Popa, căruia i-a cerut omeneşte să îi facă o analiză, câteva chestii care l-au zăpăcit. Între altele a aflat că avea tensiune mare, dar asta, să zicem, se poate afla cumva, dar că a fost adus pe lume invers şi că a avut un mare noroc că s-a rupt lichidul amniotic pentru că altfel putea să moară! Şi el să sune la mama lui şi a aflat că aşa a fost adus pe lume, cum spune Valeriu Popa. Asta iarăşi intra în stratosfera legendei. Era ceva nemaipomenit pentru noi ca acest şaman de Dolj, acolo se născuse şi trăise Valerică Popa, să ne spună chestii pe care nu le ştiam nici noi pe de-a-ntregul.