Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (51)

În căutarea lui Iisus Hristos (continuare)

Iisus Hristos locuia cu noi pe curioasa stradă Taras Şevcenco din Craiova, în anii 1957-1958. De fapt, nimeni nu-l ura, mai toţi, însă, îl uitasem. Cumplitul exerciţiu de ipocrizie la care un popor creştin era obligat ca să-şi poată educa în linişte copiii în şcoli de stat n-a avut totuşi în România dimensiunile flagelului anticristic pus la cale pentru purificarea memoriei naţionale.

Se vede treaba că Dumnezeu nu-şi putea lăsa Fiul, la nesfârşit, să fie luat în derâdere de analfabeţi şi să fie învineţit pe străzile metropolelor de sergenţii fantomatici.

În această ordine de idei, în­toar­ce­rea la Iisus Hristos e un fapt de propus. În altă ordine de idei, refuzul ştiinţei, dispreţuirea cunoaşterii, cedarea dreptului la iniţiativă şi la luptă, toate de dragul unui Iisus Hristos de operetă, care le-ar rezolva pe toate, numai pentru că există, reprezintă grave căderi de conştiinţă, semne ale regresului şi obscurantismului primitiv.

Pentru generaţia mea, Iisus Hristos a fost şi rămâne lumina de dincolo de întuneric şi de deasupra întunericului. Nu l-am văzut niciodată propriu-zis, dar îl regăseam, derivat, în toată renaşterea naturii, în gânguritul copiilor în maternităţi şi, cu deosebire, în ideea de a rezista, a sufletelor bune şi a sufletelor mari.

Într-o vară, fetiţa mea, Ana-Maria, şi nepoţii mei, Andreea şi Adrian, care se aflau la Bârca în vacanţă, au mers în cimitir, la mormintele familiei noastre, la mormântul tatălui meu, la mormântul bunicului meu şi la mormântul bunicii mele. Nu le-a cerut-o nimeni. Înarmaţi cu nişte obiecte gospodăreşti mai mari decât ei au lucrat o zi întreagă, pentru a curăţa mormintele.

"M-am gândit, tată, mi-a spus Ana-Ma­ria, că dacă nu ne au pe noi, ei nu au pe nimeni şi că ei au casa lor acolo şi ne-a fost milă de ei, că ei te-au făcut pe tine şi le-am făcut curat pe morminte. Ne-a ajutat şi un băiat de la Bârca, pe care nu-l cunoaştem şi care ne-a spus că el nu ştie care sunt mormintele părinţilor lui."

Direct Iisus Hristos nu se vede nici în această scenă. Dar Învierea se vede. Dar, sub jurământ, eu declar aici că nimeni nu i-a învăţat să facă acest lucru.

Înseamnă că Învierea are magnetis­mul ei, înseamnă că ea se înfiinţează şi acţionează, fără să ne ceară nouă voie.

Este timpul de deasupra timpului.

Legea celor patru anotimpuri.

Învierea este esenţa, este motorul, este regula, este mişcarea în cerc a primăverii, a verii, a toamnei, a iernii.

Pe Iisus Hristos nu l-am putut vedea niciodată. Poate nu am avut eu pu­terea şi credinţa să mă adâncesc sub nivelul primelor lacrimi. Sau poate am uitat, cu vârsta.

Însă Învierea palpită pretutindeni.

Înaintea morţii, ca un legământ pentru Înviere, ca un dor de Înviere, irepetabilul ierarh român care a fost P.S. Emilian al Albei a rugat-o pe măicuţa care-l îngrijea ca ostenitele şi divinele măicuţe de la Râmeţi să-i mai cânte o dată. Episcopul n-a spus dacă doreşte cântecul pentru momentele cât încă mai era în viaţă sau după ce el nu va mai fi. El ştia că le va auzi şi după ce-şi va da obştescul sfârşit. Şi asta numai pentru că el credea în Înviere. El credea în Înviere, pentru că Învierea există. Şi, ca dovadă, el, P.S. Emilian, înviază aici, în aceste rânduri. Înviere şi memorie!


În Bucureşti, pe strada Icoanei
În 1958, tata a fost din nou dat afară din învăţământ, ca reacţionar. Ră­mâneam fără susţinător legal, la sfârşitul clasei a IX-a. Nu ştiu cum s-au aranjat lucrurile, dar mama, care a fost şi ea o femeie foarte dotată intelectual, care-şi susţinuse toate examenele şi terminase Facultatea de Ştiinţele Naturii, devenind profesoară, a fost de acord să mă mut în Bucureşti şi, cu modestele ei posibilităţi, să se ocupe de mine, ca să-mi pot termina liceul. Nu e nici momentul şi nici n-am eu chef să fac analize de fa­milie, să împart sentinţe, să acuz şi să scuz. Fapt e că mama, care a avut geniu artistic, n-a avut talent practic. Sosirea în Bucureşti o găsea într-o cameră de 12-14 metri pătraţi, fără bucătărie şi fără baie, cu nişte accese, într-un subsol, pe strada Jules Michelet. Unde să dorm şi eu? Cum să mă întreţină mama?

Sigur că, de la ţară, toate par uşoare la oraş. Dar trebuia să căutăm o soluţie, o altă soluţie. Pornit către Baia Borşa, să-şi caute o slujbă, tata s-a oprit în Bucureşti şi s-a ocupat de transferul meu. Fireşte, voi reveni cu alte amintiri la anii copilăriei mici, la anii de şcoală de la Bârca şi Cârna, la rude, la prieteni, la toate câte îmi voi aminti că au fost. Deocamdată, de dragul Paştelui regăsesc, în memorie, momentele în care fostul elev al Liceului "Fraţii Buzeşti" şi al Colegiului "Nicolae Bălcescu", din Craiova, devenea element de mixtare al fostei şcoli Centrale de Fete, aşa-zisul Liceu "Zoia Kosmodemianskaia", din Bucureşti.

Eu am fost, deci, primul băiat al acelui liceu po­pulat până atunci numai de fete. Dar la toate acestea mă voi întoarce. Acum, mi-e dor să retrăiesc momentele când am fost primit în gazdă, pe strada Icoanei, de familia preotului Ilie Băcioiu. Aveam să fiu coleg de clasă cu băiatul cel mare al preotului, Tudor, şi bun prieten cu băiatul cel mic, Adrian Bujor Băcioiu. Preotul Ilie Băcioiu era superdotat, avea o minte strălucită, o educaţie aleasă şi citea cu lăcomie ziarele franţuzeşti şi poloneze la care era abonat, traducea Baudelaire şi Puskin, la un moment dat şi împreună cu mine, ca să mă înveţe adevărata poezie. Era parohul Bisericii Icoanei.  

Puţinele slujbe la care am asistat, deşi interdicţia era valabilă şi la Bucureşti, mi-au dat şansa de a înţelege atunci cum pot lucra împreună cele două vocaţii pe care le unea excepţionalul servitor al lui Dumnezeu: credinţa şi cultura. Mai târziu, aveam să aflu că, printre numeroşii ierarhi de rang nu prea înalt, în acel sfârşit de deceniu VI, cu care mă întâlnisem în casa preotului Ilie Băcioiu, era şi un bun prieten al său, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de mai târziu, Iustin Moisescu. Dar cine putea bănui că el va fi Pa­triarhul?

Chiar numele străzii pe care se afla şcoala mea, pe care se aflau şi gazda mea şi şcoala mea, spunea ceva despre coincidenţe: Icoanei. Acolo, într-un subsol cu două ferestre, ca doi ochi hipnotici, am aflat şi mai multe despre Iisus Hristos. Dar tot nu l-am văzut. Am văzut însă bunătatea omenească, de natură creştină, în femeia demnă şi neobosită care mi-a dat să mănânc şi să dorm, ca şi copiilor ei, în casa lor, preoteasa Maria Băcioiu.

Multe uităm şi multe probabil că uit şi eu, din câte mi s-au întâmplat, dar grija acelei femei, ca micul oltean, cu tatăl exilat la Baia Borşa şi mama neputincioasă în Bucureşti, să se simtă totuşi ocrotit, nu pot s-o uit niciodată şi n-am uitat-o, mai ales atunci când stă în puterea mea să fiu generos sau să fiu zgârcit.