Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (55)

Sorescu nu face opoziţie la istoria propriului său neam, de care nu îi (mai) e silă, cum îi era melcului de toate. Cărţile de şcoală, în limba română, pot să se reformeze şi să se întoarcă şi cu preţul în sus, o poezie ca "Bărbaţii", a lui Sorescu, nu poate să nu facă parte din ele:

Mircea cel Bătrân îmbrăcat în zale.
Alexandru cel Bun îmbrăcat în zale.
Ştefan cel Mare îmbrăcat în zale.
Mihai Viteazul îmbrăcat în zale.
Ion Vodă cel Cumplit îmbrăcat în zale.
Şi aici, în Oltenia, Tudor Vladimirescu,
Primenit şi el cu zale
Peste cămaşa morţii.

Mie-mi vine să mă aşez pe genunchii lor
Şi să-i trag de mustăţi
Şi să-i întreb, de ce sunt toţi
Îmbrăcaţi în zale?
Şi unde tot pleacă în fiecare dimineaţă
Şi de ce nu mai stau pe-acasă
Să se bărbierească mai des,
Că, uite, bărbile lor
Mă zgârie
Când mi-alint de ele sufletul.

Aş vrea să merg şi eu cu voi, le zic,
Să văd măcar lupta de la Rovine,
Dar mă împingeţi blând la o parte
Şi mă lăsaţi în grija femeilor.
Şi cum caii voştri şi-au tocit pe drumuri
Până şi şeile frumoase cu ciucuri,
Luaţi din prima biserică zidită de voi
Biblia legată în piele
Şi-o puneţi pe ei cu literele în jos,
Să se umple de sudoarea şi de sângele
Acestor locuri.
De multe ori vă întoarceţi victorioşi,
Şi eu mă joc cu steagurile năvălitorilor,
Făcând din ele corăbioare
Şi dându-le drumul pe apa Dunării.
De multe ori nu vă mai întâlnesc
Şi-atunci mă mir cum poate să nu se mai întoarcă
Un om care are nevastă şi munţi şi copii.

Brâncovene Constantine,
De ce-ţi taie turcii capul
De cinci ori la rând,
O dată pentru fiecare copil al tău
Şi o dată pentru tine?
Sultanul are în palat
Un coş de hârtii pentru capetele domnilor români
Care niciodată nu se nimeresc supuse.
Dar, uite, trunchiul de pe care a fost retezată
Mândria ta de ghiaur,
A rămas în picioare,
Ca un stâlp de pridvor românesc înstrăinat
La Istanbul.

Dar ce tot răsfoiesc eu cartea asta cu poze?
Mai bine mă uit în sus,
Fiindcă cerul nostru e zugrăvit,
Ca Voroneţul,
Cu toată istoria românilor.
Deasupra Posadei e lupta de la Posada,
Deasupra Podului Înalt
E lupta de la Podul Înalt.
Deasupra Călugărenilor
E lupta de la Călugăreni.

Sunt bătălii pe toţi pereţii,
Şi în firide şi ocniţe,
Pe stele e chipul încruntat al bărbaţilor de demult.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Iar sus, în turla neagră,
Stă Decebal pe nori de otravă,
Bând otravă,
Şi otrava prelingându-se de pe mustăţile lui.

Nimic din găunoşenia verboasă a finalurilor cu tonul sus, din poeziile patriotarde care, vorba lui Sorescu într-un dialog pe care l-am avut cu el, "pierd bătălii istorice pe care le câştigasem, ori mai pierd o dată bătălii pe care le pierdusem". Decebal, în viziunea lui Sorescu, e un personaj complex, un erou natural care nu ştie să se şteargă pe mustăţi de băutură, întâmplător, băutura fiind aici, otravă. Încă din acest text definitiv de poezie patriotică, Sorescu îşi arată mâna de maestru care va lucra, în aur, dramaturgia proprie. Însă nici nu trebuie lăsat prea mult spaţiu între "Bărbaţii" şi "Muzeul satului", ca să nu ne răcim de dorul de capodopere. Sorescu parcă ar acţiona cu o telecomandă asupra cuvintelor sale, pe care le mişcă lesnicios, într-un fel de servodirecţie uluitoare. El împrumută, pentru poezie, arma jurnalismului, arma eseisticii, arma filosofării, şi efectele sunt copleşitoare şi nu se mai sting niciodată din conştiinţa cititorului.

Muzeul satului
Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.

Nu întâlneşti aici nici o monedă,
Pentru că, neavând aur şi argint,
Ţăranii şi-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb,
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul
Care le cântau fără bani toată viaţa,
Şi toată moartea.

Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neştiind carte, ţăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale.

Aici, exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele,
De la munca pământului,
Ţăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc, între bordeie

Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloşca şi
Crişan, a lui Tudor,
Construite, de data asta, la suprafaţă,
Ca un uimitor simţ al simetriei
Arhitectonice.

Vizitatori,
Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea
Aflate-n muzeu.
Sunt exponate originale
Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor,
Într-o clipă de încordare şi spontaneitate
Care a durat
2000 de ani.

Există, în afara acestor capodopere, şi multă poezie bună pur şi simplu, poezie de epocă, poezie de moravuri, poezie de dragoste, poezie ironică, poezie experimentală, poezie de paradox, poezie cinică, poezie de poezie. Una dintre aceste bijuterii moderne este "Şah":

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-l ia la război
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamndată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă,
Îi mai câştig câteva piese,
Dar uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.

Uneori, Marin Sorescu este dominat de fostul parodist. Atunci, cuvintele lui sunt uşoare şi comestibile. Dar vindecarea vine dintr-o dată, când revelaţia îi spune: "Doctore,/ cred că m-am îmbolnăvit de moarte/ într-o zi când m-am născut". Nu poate scăpa unei lecturi, în acest nou mileniu, poezia "Shakespeare", pe care Sorescu îl tratează ca pe Dumnezeu.
Dar capodoperă este, în toate convulsiile limbii române, din toate timpurile trecute, prezente şi viitoare, această proeminesciană poemă, transcrisă parcă după natură! Atâta de firească a devenit în limba română "Trebuiau să poarte un nume".

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă,
La o margine de mare,
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători,
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi mai ales au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
(Va urma)