Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lăcrimam, în Leningrad. Propriu-zis, nici nu ştiu, nu mai ţin minte dacă mi s-a întâmplat ceva mai important ca lumina în acel oraş măreţ, nedreptăţit de politică, deşi autor de istorie. Am văzut relicvele Revoluţiei din octombrie. Mi-a fost imposibil să-mi imaginez năvala mujicilor în palatele parcă strivitoare ale Petrogradului străvechi. Permanenţa luminii îmi anula orice efort al memoriei. Am trecut prin expoziţiile de pictură monumentale şi nu m-au atins cu nimic. Ele îmi dădeau doar frisonul dimensiunii. De emoţionat, nu mă emoţionau. Aceeaşi senzaţie şi pe malurile Nevei. Măreţie, monumentalitate şi nici un pic de suflet. De necuprins, Leningradul, de neîmbrăţişat, de neiubit, deşi există oameni care lăcrimează în faţa monumentalului.
Nimic de semnalat nici la hotelul cu nume banal şi uitat unde am locuit. Numai discursurile lui Miron au rămas aceleaşi. Cu accent, pe cât trecea vremea, pe libertate. Leningradul ne impresiona, dar nu ne emoţiona. Strânsoarea kaghebistă din jurul nostru se simţea mult mai puţin la Leningrad. În fond, Miron Radu Paraschivescu îşi dăduse măsura la Sala Lujniki unde a reuşit să tulbure o lume întreagă. Multă vreme după eveniment veneau scriitori din diverse ţări ale continentului să-l cunoască pe cel care a dat un pumn în nasul autorităţilor. Dar lui îi încolţise gândul de a da spre publicare în Occident "Jurnalul său" care întârzia fără motiv la edituri.
- A făcut pui dogma sovietică, zicea M.R.P. Nici la noi nu mai există libertate. Au pus ăştia mâna pe tot. Nu vezi, dragă, nemernicia cu care mă obligă să-mi public "Jurnalul" la Paris? Am să vorbesc neapărat cu Monica şi cu Virgil şi îi dau drumul cărţii.
- Domn Miron, îi ziceam. Securitatea sovieticilor nu va transmite la Bucureşti decizia dumneavoastră. Acolo trebuie să spuneţi ce aveţi de gând.
- Păi cum dragă, nu mă pot baza pe tine? Nu le poţi spune tu?
- Domn Miron, eu nu sunt turnător şi nici nu vreau să creadă cineva că v-am influenţat eu să faceţi ce ziceţi că faceţi.
Ne-am despărţit de Leningrad ca de o uriaşă ploaie de lumină nesărată. Am plecat cu avionul la Erevan. Lecţiei de lumină a Nordului i-a dat o replică Sudul multicolor. Era o asemănare izbitoare între Erevan şi Bucureşti. Faţă de străzile largi, faţă de prospectele leningrădene, străzile din Erevan erau omeneşti, predispuneau la omenie şi intimitate. Grandoarea imperială nu încăpea în acel sfânt oraş oriental unde în zadar am încercat să aflăm sediul postului de radio Erevan, atât de prezent în bancurile româneşti. Ni s-a explicat cu multă răbdare că aşa-zisul Radio Erevan e o ficţiune europeană, iar postul de Radio Erevan e un post ca oricare altul care îşi vede liniştit de emisiunile sale mai bune sau mai rele.
A doua zi după sosire, la hotelul din Erevan am primit invitaţia de a-l vedea la Ecimiazin, pe Vaschen I Balgian, Patriarhul armenilor, în traducere armeană Catolicos. Surpriza noastră a fost uriaşă. Catolicosul vorbea perfect româneşte. Perfect. Avea har în tot ceea ce spunea şi, fireşte, ca orice patriot nu putea ieşi din istoria neamului său. Ne-a reamintit zeci de nume din istoria României, armeni semnificativi, ne-a vorbit despre oraşele în care inteligenţa armenească se ilustrase cu strălucire, multe oraşe. Ne-a vorbit despre felul în care ruşii, gruzinii şi turcii, împuţinaseră prin vărsări de sânge ale armenilor neamul acestora şi ne-a dus undeva aproape de Ararat. Acolo, Catolicosul Vaschen ne-a povestit un fapt istoric şi ne-a construit o parabolă pe care eu n-am uitat-o până azi.
Într-o noapte de infern, a zis Vaschen, au fost duşi nenumăraţi armeni undeva pe acest munte al credinţei şi statorniciei lor care e Araratul. Securitatea sovietică, majoritar gruzină în zonă, i-a împuşcat pe toţi, fără să ştie în cine trage şi ce hram poartă fiecare dintre cei înghesuiţi ca vitele în camioane sau târâţi pe jos către locul morţii. Acei armeni veneau din somn şi mulţi n-aveau de unde să priceapă ce se întâmplă cu ei, mai ales că nu se ştiau vinovaţi cu nimic.
- Şi asta a fost tot, Prea Fericite Catolicos? am îndrăznit eu.
- Nu, dragul meu. A doua zi dimineaţa, după ce vestea acestui asasinat în masă circulase deja, cetăţenii Uniunii Sovietice aveau să mai afle şi alte câteva amănunte care-i priveau. Crescuse brutal preţul la pâine, la alimente şi la vodcă. Aş vrea să înţelegeţi că e o tehnică a tiranilor: să-şi acopere birurile, în creştere, cu care subjugă poporul, prin fărădelegi şi mai mari şi mai mici, care anesteziază simţurile normale. În faţa acelor abominabile morţi ce mai conta creşterea unor preţuri la alimente şi vodcă? Oamenii se bucurau că au rămas în viaţă, nu mai aveau nevoie de altceva.
Toate aceste lucruri, pe care Catolicosul Vaschen ni le-a spus m-au făcut să trec în plan secund bucuria mea că un armean, cel mai înalt ortodox armean, ştie atât de bine opera lui Eminescu şi s-a înconjurat în cabinetul său de lucruri, cu cărţi şi alte însemne româneşti. Miron însuşi era emoţionat până la lacrimi.
- Ai văzut, măi, ce om! E de necrezut cât suflet românesc pune acest ierarh armean în tot ceea ce face. România ar trebui să se apropie de Armenia, aşa cum, de fapt, românii şi armenii s-au simţit bine împreună în istorie. Uită-te şi tu la Biserica Armenească, la toată zona, e plină de oameni înstăriţi pentru că sunt inteligenţi şi solidari, pentru că s-au obişnuit ca minoritari să nu creeze probleme false majorităţii. Ce nobil e acest Vaschen! Ce-a putut să ne povestească! De ce să fie armenii sub ruşi, în politica asta nenorocită? Nu va trece o jumătate de veac şi armenii se vor scula şi-şi vor recâştiga drepturile. Au memorie şi au dreaptă judecată, zicea Miron Radu Paraschivescu, în 1966.
Plecarea din Armenia spre Gruzia ajunsese, pur şi simplu, să mă întristeze. Într-atât mă simţeam de solidar cu armenii măcelăriţi de vecinii lor, mai mari sau mai mici, încât parcă n-aş fi vrut să-i las singuri. Un timp mi-a fost greu să înţeleg partea de dreptate a gruzinilor, ei înşişi victime ale istoriei, nu numai călăi, aşa cum îi prezentaseră nişte ireductibili patrioţi armeni. Atârna în cântarul meu intim cadavrul politic al lui Stalin, comiţătorul suprem de fărădelegi şi ucigaş de popoare, detestam şiretenia şi cruzimea altui gruzin, Lavrenti Beria, şeful Securităţii sovietice şi intrigantul tipic. Totuşi, ce surpriză a fost vizita în Gruzia! Ce oameni excepţionali! Ce caractere! E multă dreptate în formula: Să asculţi şi partea cealaltă! Şi asta nu pentru a şterge vreo culpă, ci pentru a pune lucrurile într-o ordine logică. Oricum, sensibilitatea mea pentru armeni rămâne întreagă. Dar nu admir vitalitatea gruzină.
În prima seară a şederii la Tbilisi, gazdele ne-au invitat la un cazan de făcut vodcă, dintr-un sat apropiat de capitală. La mese de lemn solid, ca în propria noastră ţară, au stat delegaţiile celor două uniuni de creaţie şi a rostit cuvinte calde preşedintele Uniunii Scriitorilor din Gruzia, Nonaşvili. Acolo, sub aburul vodcii care tocmai se făcea, am trăit uimirea să aud cântece populare dedicate lui Iosif Giucaşvili Stalin. Cel mai puternic dintre toţi fiii Gruziei, de-a lungul istoriei, nu putea fi aruncat de gruzini din legenda lor zilnică. Miron Paraschivescu mi-a şoptit:
Şi eu când ţi-am spus că am fost stalinist şi că voi purta acest stigmat ca pe o insignă în piept, tu mă rugai să tac. Ia ascultă-i pe aceşti oameni. Şi gândeşte-te că există o statuie nedărâmată a lui Stalin aici în Gruzia!
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
