Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aveam 26 de ani când, la o gazetă de pe un perete al redacţiei Luceafărul, i-am întâlnit numele într-o epigramă care îi era dedicată, bănuiesc de Dan Deşliu:
De la trei până la trei,
Fănuş umblă telelei,
Vede multe, scrie multe,
Nimeni deci să nu-l insulte,
Numai de la trei spre seară
Citește pe Antena3.ro
(şi, asta şeful lui o ştie)
Prin redacţie presară
Bancuri noi şi vechi încât
Veşnic nu-i posomorât.
Deşi nu era o culme a genului, epigrama respectivă m-a intrigat. Am vrut să-l cunosc pe omul care, deşi era un simplu redactor la revistă, primea epigrame de la şeful lui. Când am reuşit
să-l văd, mi s-a părut că e născut să tragă după sine un fluviu de proză. Vorbea repede şi nu totdeauna distinct. Era deschis către nou-veniţi. Le citea lucrările şi, pe măsura talentului lor, îi încuraja. Făcea gălăgie mare în redacţie, dar toţi îl acceptau ca atare. Şi nu erau nişte oarecari. S-a schimbat Dan Deşliu cu Mihu Dragomir. Secţia de poezie era compusă din: Teodor Balş, Nicolae Stoian, Violeta Zamfirescu şi Gheorghe Tomozei. La proză, în afară de Fănuş, lucra discreta Gica Iuteş. Aveau să vină, nu peste mult timp, Valeriu Râpeanu, Ion Dodu Bălan şi Alexandru Oprea, iar redactor-şef avea să devină Eugen Barbu. S-a schimbat şi secretarul general de redacţie, prin promovarea dinamicului Dinu Săraru. Dar Fănuş rămânea Fănuş, sub toate domniile. N-avea neapărat 30 de ani, dar avea personalitate. Şi se simţea personalitatea lui în toate. Am început să-i citesc prozele şi m-a fermecat plasticitatea celor scrise, aproape la fel ca şi plasticitatea celor vorbite. Era un om de curaj, un rebel, un scandalagiu pozitiv. Se încăiera cu mai-marii breslei, le găsea porecle, îi ataca în şedinţe, punea probleme grave de viaţă şi de moarte în toate dezbaterile.
Eu m-am apropiat mai repede şi mai interesat de Fănuş decât s-a apropiat el de mine. Dar, într-un târziu, m-a luat pe lângă el. Mergeam împreună la şezători. Plecam seara de la redacţie împreună. Vorbeam despre femei şi oameni politici. Era atent cu tot ce scriau colegii lui. Încă nu se împrietenise cu Nichita şi cu întreaga echipă de la Gazeta literară, şi, ulterior, România literară. Nici Breban nu-i spunea mare lucru, mai ales că, de câte ori se întâlneau, acesta nu uita să se laude cât e el de mare. Şi era mare. Ţineam o distanţă convenabilă între cele două tabere. Era, pe de-o parte, o tabără a estetizanţilor şi, pe de altă parte, o tabără a substanţialilor. Chibiţii lumii literare făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a pune vreascuri pe focul dintre cele două tabere. Eu, dimpotrivă, îmi luasem misiunea, pe care n-am părăsit-o niciodată, de a încerca să-i împac. Decupam câte un cuvânt sau câte o propoziţie din fiecare şi i-o arătam celuilalt, ca să începem reconstrucţia unei prietenii literare de la acel amănunt încolo.
M-am zbătut fără succes multă vreme. Între Nichita şi Ion Gheorghe, între Cezar Baltag şi Gheorghe Tomozei, între Nicolae Velea şi Fănuş Neagu se adânciseră prăpăstii greu surmontabile. Eugen Barbu, cu geniul lui, păstra şi înteţea această beligeranţă. Nici criticii de la Luceafărul, Bălan şi Oprea, nu se acomodau cu cei de la România literară, Raicu şi Damian. Eram disperat că forţa conducătoare a societăţii profita de disensiunile dintre cele două reviste. Acum însă, privită undeva în istorie, situaţia prezintă şi urme de farmec. şi, mai ales, era cu totul neobişnuită polemica în societatea socialistă. Unanimitatea din politică ne apăsa şi ne obliga la reacţii conforme. Pamfletele erau judecate ca nişte documente de partid care nu-şi respectă condiţia. Fănuş era, la acest capitol, fruntaş pe ramură. El scria cum îi venea. şi nimeni nu putea opri tăvălugul titanului dintre bălţi.
Într-o seară, Fănuş ne-a luat pe Tomozei şi pe mine la Restaurantul Berlin, unde am mâncat, pentru prima oară în viaţa mea, muşchi tartar, iar el, maestrul, a încercat să mă înveţe să beau. Numai la femei nu m-a dus el, deşi cândva i-a trecut prin cap şi asta, ca şi când eu nu eram un precoce însurat la 18 ani. Dar de băut, lui Fănuş nu-i plăcea cum beau. Şi de câte ori a venit vorba despre mine şi despre băutură, Fănuş s-a declarat decepţionat. Noaptea aceea la Berlin, la Restaurantul Berlin precizez, mi-a făcut scârbă pentru toată viaţa de cocktailuri. Maestrul m-a învăţat să nu amestec băuturile, dar mie - copil lacom din Oltenia - mi-a plăcut cum sunau numele acelor băuturi amestecate.
Am dat două pahare pe gât, să fie, amestecul cu carnea crudă a avut şi el un efect, m-am îmbătat, iar Fănuş m-a dus la toaletă să învăţ să vomit. Se învârtea pământul cu mine, apa din pisoare parcă mă ameninţa că o să-mi urce în cap. De voie, de nevoie, am vomitat, dar distingeam greu tavanul de podea şi mă învârteam ca într-o tiribombă regăsită a copilăriei. Îmi bătea inima cu o viteză neobişnuită în piept. Fănuş râdea şi ar fi vrut să pară indiferent, dar îmi era atât de rău, încât, dragul de el, s-a şi speriat. „Eşti o fiară, eşti un nenorcit”, îmi zicea. „De ce n-ai băut, mă, vinĂ Puteai să încerci o votcă. Te-ai repezit la un cocktail, nemernicule. Am dat şi banii degeaba pe mofturile tale. Când o să fii mare şi o să câştigi bani, să vii să-mi decontezi. Hai, mă, stai liniştit, vrei să cazi din picioareĂ” M-a condus şontâc-şontâc la masă. Am stat acolo cât am stat. Şi m-am întors la toaletă. Băutura tot mă urmărea dinlăuntrul meu. Îl uram pe Fănuş pentru ideea lui de a mă aduce să învăţ să beau. Tomozei, plin de bun-simţ şi negricios cum era, contempla totul ca pe o poveste a prietenului său Fănuş.
Fănuş, împreună cu nobila sa femeie credincioasă, Stela, a înţeles sensibilitatea mea faţă de tata, care s-a întors din puşcărie, obsedat de gândul că trebuie să-mi facă neapărat o nuntă la Bârca. Eram căsătorit cu poeta Constanţa Buzea. S-a zbătut, bietul tata, să facă rost de bani şi să cumpere un viţel, un porc şi vin de la Călăraşii Doljului. A fost şi reclamat pentru viţel, dar generalul Sprâncenatu, şeful Miliţiei judeţene, a trecut cu vederea abuzul sentimental al unui părinte care, atâta vreme cât a stat în gherla politică, n-a visat decât libertatea de a-i face fiului său nunta meritată. Omul care a intervenit pe lângă generalul Sprâncenatu, pentru binele şi libertatea tatălui meu, a fost poetul şi gazetarul Liviu Purcaru, redactor-şef al ziarului Înainte din Craiova. Cu un microbuz de la Uniunea Scriitorilor au venit la Bârca: Dan Deşliu, Nicolae Breban, Vasile Băran, care era şi naş, Fănuş Neagu, foarte talentatul artist fotograf Ion Cucu.
Oprindu-se în Craiova să bea un suc, Fănuş a fost descoperit de suporteri ai Universităţii Craiova, pe care el tocmai o atacase în nişte articole de sport, şi s-a certat în parte cu ei. Mi-a mărturisit ulterior: „De puţine ori i-a fost aşa frică precum i-a fost între nebunii ăştia ai tăi de olteni”. Până la urmă, nu numai că s-au împăcat, dar a intervenit o mare pretenie între Universitatea Craiova şi Fănuş Neagu. Cu tristeţe a constatat tăticul meu că mulţi dintre cei pe care îi considera prietenii lui n-au onorat invitaţia la nuntă. Îl vedeam trist. Îi tremura bărbia. Ieşea în capul curţii să-i aştepte. „Nu se poate, mă, să mă lase. Vin ei, o să vezi.” N-au venit. Tata era ciumat. Încă nici nu-i trecuseră toate rănile din anii cumpliţi ai primei lui închisori. Farmecul nunţii l-a dat marele lăutar Limbă Neagră. Iar patronul alb al celor trei zile de petrecere a fost Fănuş Neagu. Inepuizabilul şi generosul Fănuş.
(Va urma)
