Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Violeta Neamtu sosise aproape prima in sala de al Muzeului National al Taranului Roman, in care avea sa se deschida oficial expozitia despre Africa. Parea fragila si pierduta si parca isi cauta linistea in fotografiile atarnate pe pereti. Acolo, in Africa, in lumea aceea aparent simpla, in satele acelea topite de soare, de culoarea nisipului, acolo printre femeile acelea imbracate colorat, mandre si supuse in acelasi timp. In Africa, printre copiii aceia fericiti in copilaria lor, in lumea lor, care isi fac jucarii din lut ca acum cateva mii de ani. Si zambesc. De zambetul acesta de copil din Mali s-a indragostit Violeta Neamtu, fotograful. Artistul.
"In Africa Mali am ajuns cu o bursa AUF (Agence Universitaire de la Francophonie) in antropologie pentru perioada octombrie 2010 iulie 2011. Imi propusesem sa fac o mica cercetare pentru dizertatia de master. Nu cunosteam pe nimeni acolo, insa printr-o alta studenta bursiera AUF am reusit sa am contactele unui prieten de-al ei din Mali, care, de pe o zi pe alta, mi-a gasit o familie gata sa ma primeasca in gazda. Nu exista relatii diplomatice intre Mali si Romania (doar noi avem un consulat onorific acolo infiintat nu demult si nici vreun alt student roman care sa fi ajuns la universitatea din capitala Bamako). La inceput m-a impresionat pamantul rosu, Nigerul cu micile lui insule care traverseaza capitala si faptul ca o familie africana este foarte diferita de una romaneasca. Despre familie este foarte mult de povestit, dar as aminti ca «mama» sau «tata» sunt numiti toti membrii familiei, nu doar tatal sau mama biologici; de asemenea «sora», «frate» se numesc si verii si vecinii mai apropiati, aproape toata lumea, iar «bunici» sunt toti oamenii mai in varsta din jur. Malienii mananca cu mana dintr-un recipient ca un lighean. De obicei mananca orez cu diferite sosuri si uneori carne. Sosul si carnea sunt puse in mijlocul ligheanului, peste orez, iar cele 4-5 persoane (de acelasi sex) care mananca din recipient obisnuiesc sa adune in palme orezul de pe margine, in timp ce mamele sau tatii pun cate o bucatica de carne in fata copiilor sau musafirilor (dupa caz). Asta m-a impresionat foarte mult: faptul ca doamna la care am stat (pe tot parcursul anului in Bamako) imi punea in fata cele mai aratoase si gustoase bucati din lighean, de fiecare data cand mancam impreuna cu ea si fetele ei."
Violeta a turuit repede aceste amintiri. Apoi a vorbit despre expozitie.
"Expozitia este despre familia maliana, cu accent pe copii. Dupa cum spuneam, o familie de acolo este foarte diferita de una romaneasca si am vrut sa arat acest lucru prin povestea unor copii alesi oarecum la intamplare (copiii dintr-un sat oarecare, care are probabil si paricularitatile lui, dar si cateva caracteristici comune cu toate satele din Mali si poate Africa de Vest). Copiii sunt pentru mine o metafora a viitorului si ajutandu-i sa se dezvolte frumos, cred ca ne cream noua un viitor mai frumos. De aceea am ales sa spun o poveste vesela despre copiii din Mali, o poveste din care sa se inteleaga ca malienii au o copilarie frumoasa si ca sunt ca orice copiii ai planetei, cu caracteristicile lor culturale si sociale. Undeva, in subtext, incerc sa arat ca africanii nu sunt doar saraci, malnutriti, bolnavi etc., incerc sa arat ca gresim incercand sa impunem propriile valori si propriul fel de a ne raporta la lume unui continent despre care nu stim mare lucru si despre care obisnuim sa il vedem doar prin cateva prejudecati limitative."
Bineinteles ca viata in satul in care a stat Violeta nu era usoara. Pentru un orasean european ar fi ca trimiterea la galere. "Cele mai multe fotografii sunt facute Tilembeya, un sat din centrul statului Mali, unde am ajuns dupa doua zile si doua nopti de calatorie cu barca pe Niger din cauza sezonului ploios drumurile erau acoperite de apa si singurul fel in care puteam ajunge era pe rau. Aici am stat aproximativ o luna. Satul nu avea electricitate, nici magazin, nici spital (trebuia sa merg la aproximativ 1 ora departare, in alt sat mai mare, ca sa imi incarc telefonul mobil si bateria aparatului foto si ca sa fac diverse cumparaturi. In satul acesta aveau lumina cateva ore pe zi, targ saptamanal in care se vindeau diverse, un fel de dispensar, liceu etc.). Am locuit intr-o casa de chirpici si am avut doar salteaua pe care dormeam si cele cateva lucruri pe care mi le adusesem in rucsac. Viata era tihnita. Femeile lucrau mult, in special aveau grija de casa si pregateau mancarea, barbatii stateau si beau ceai toata ziua, iar in perioada ploioasa plecau in calatorie (erau seminomazi) cu vitele la sute de kilometri departare pentru a se reintoarce dupa cateva luni la gospodariile lor; copiii mergeau fie la scoala franceza (de tip european), fie la scoala coranica unde invatau din Coran."
In ce limba s-a inteles cu oamenii din sat? Violeta s-a adaptat foarte bine mediului. "De obicei comunicam mult cu cei mici (si cativa adulti) care mai stiau franceza si cu timpul am inceput sa mai inteleg cate ceva si in limba lor. Toti erau foarte prietenosi si foarte atenti si, in general, m-au ajutat foarte mult, de fiecare data cand aveam nevoie."
Violeta a trait intr-o societate cu reguli greu de suportat de un european. Un barbat poate avea mai multe sotii, femeile au indatoririle lor clare, numai de femei, barbatii nu ajuta in gospodarie, un copil este copilul tuturor din sat, familia alege din cine se formeaza o noua familie... Dar a fost interesant. "Fetele cu care dormeam plecau la scoala foarte de dimineata, iar mama lor (si una dintre fetele mai mari deja casatorita) imi aduceau in fiecare dimineata o galeata de apa din Niger ca sa ma spal si un ceinic mare cu lapte."
Citește pe Antena3.ro
Apoi pleca pe teren cu unul dintre baieti (care stia franceza) pe la diverse familii din sat. "Vorbeam despre diverse subiecte, in special, despre familie. Observam, faceam poze, le ajutam pe fete la sarcinile zilei (spalam vase in Niger, imi spalam hainele in Niger, caram diverse ei nu voiau sa ma lase, dar eu am insistat). Ma plimbam mult: prin albia raului aproape sec, prin sat, asteptam impreuna cu barbatii chemarea la rugaciunea de seara in fata apusului, langa cel mai batran baobab din sat, pe unul dintre malurile mai inalte ale Nigerului. Ei stateau, vorbeau, taceau, eu citeam diverse si trageam cu urechea la ei, ma jucam cu copiii (i-am invatat diverse jocuri: ratele si vanatorii, atinselea pe culori si un joc cu plesnitul palmelor). Se mai jucau elasticul...elasticul e un joc universal, mi-am zis, ma strambam toata ziua la ei, ii ajutam le lectiile de franceza si de matematica. Pe unul dintre baieti l-am invatat sa citeasca ceasul (stiau vreo doi oameni in sat sa citeasca ceasul) si tot pe el il pansam in fiecare zi pentru ca a cazut de pe bicicleta si avea o rana urata la picior)."
Pana la urma o viata normala, banala. Violeta preluase cumva indatoriri de sora mai mare. "Seara, dupa ce mancam ne apucam sa spunem povesti. Era lanterna aprinsa care lumina firav, copilele si baietii erau pusi pe jos, pe scaune sau inghesuiti in mine pe saltea, iar mama lor incepea povestea in limba ei (in timp ce mie imi traducea una dintre fete). Fiecare trebuia sa continuie povestea pana ne plisctiseam, ne lua somnul sau trebuia sa trecem la lectii. Ne cantam unii altora, ba in romaneste, ba in fulani, ba in bambara."
Povestea apusa pe scurt tradeaza dorul Violetei. Este explicabil. "Familia care a avut grija de mine s-a purtat ireprosabil. Seful familiei, de care am ramas foarte legata afectiv, s-a preocupat tot timpul de bunastarea mea, de hrana mea si de integrarea mea in sat. In ultima zi insa, atitudinea lui s-a schimbat radical. A inceput sa imi porunceasca, sa se poarte cu mine ca si cum as fi fost o servitoare, iar el stapanul meu cu drepturi de print. Dupa primul moment de enervare, mi-am dat seama ca, de fapt, asa se purta el in mod frecvent cu fiicele sale. Desi pare ciudat, in acea ultima zi, gazda mea n-a facut decat sa imi arate ca, in inima lui, am capatat acelasi statut si aceeasi importanta pe care o aveau fiicele sale."
Concluzia Violetei este clara: "Inainte de a pleca in Mali, credeam despre copiii africani ca sunt niste fiinte vulnerabile si traumatizate. Credeam ca au nevoie de ajutor si ca as face un gest nobil daca as incerca sa le imbunatatesc viata. Traind in mai multe sate maliene, mi s-a revelat un lucru esential: copiii africani, prin tot ceea ce reprezinta ei, celebreaza viata si atat. Exact ca toti copiii planetei, nu se gandesc niciodata la caracteristicile calitative ale acesteia, deoarece sunt prea preocupati cu joaca, cu smiorcaielile sau cu zburdatul."
Expozitia mai este deschisa zilele acestea.
Despre Violeta mai e de spus ca a fost si intr-o expeditie in Peru si la Machu Picchu. Dar aceasta este alta poveste...
