O partidă intens anunţată, cum a fost România-Grecia din această seară n-avea cum să se termine rău, dacă ieşea bine, şi cum peste poate să nu fi fost bine, dacă n-a fost rău - niciodată nu strică să începi o cronică cu o maximă din lumea fotbalului!
Trist, dar înainte de meci, în ţara în ale cărei oraşe la colţ de stradă găseşti la două bănci şi trei farmacii cel puţin patru case de pariuri, numai norocul mai putea fi invocat în ajutorul obţinerii calificării. Asta pe lângă pronia cerească, care, fie vorba între noi, n-avea cum să nu se aplece asupra-ne la câte cruci şi fire de iarbă au băgat băieţii-n sân la fiecare intrare pe teren în tricoul echipei naţionale. Până nu cu mult timp în urmă au contat şi jucătorii olandezii, dar, din păcate pentru noi, nimic din acest meci nu mai depindea şi de ei!
Fotbalul a fost în aer, în toate cele patru zări, unii chiar pentru asta trăiesc, asta respiră, asta mănâncă, pentru o zi ca aceasta în care fotbalul e în tot şi în toate. Şi au fost 50,000 de oameni care au cărat la stadion, în inimile lor fiebinţi, aşteptările, speranţele şi vocaţia fanatismului de a crede că ne-am putea califica, care au trecut nonşalant peste mârlănia organizatorilor, care încă mai cred că românii au nevoie de prompter cu versurile imnului în momentul intonării. Sau erau destinate suporterilor greci?
După zece minute a fost vizibil că echipa României şi-a epuizat resursele, şi fizice. şi psihice, fără ca măcar prima picătură de sudoare să fi picat de pe frunţile grecilor. Au apărut mingiile lungi, pe vârfuri, cel mai clar simptom al neputinţei. Era clar pentru toată lumea că Naţionala se găsea în situaţia unui impotent, de la care rudele aşteptau entuziast să facă o pereche de gemeni. Nu a existat pressing, nimeni nu părea dispus să-şi scuipe plămânii de efort, pe teren s-au văzut 11 oameni echipaţi în galben, care păreau că suportă cu greu vina de-a fi selecţionaţi pentru a reprezenta în teren patima şi nebunia din tribune.
Elenii au fost foarte conştienţi de ceea ce ştiu să facă, şi nu şi-au forţat limitele. Nu vor spectacol, sunt agresivi şi pragmatici, îşi construiesc prestigiul pe muncă cinstită, dar brută.
Minutul 23 s-a înfipt ca prim reper pe tabela de marcaj. Mitroglou a ţinut să ne forţeze să-i reţinem numele, şi a înscris dintr-un dans al bocancului, speculând lipsa de coeziune a unei ieşiri la ofsaid a liniei noastre de fund.
Restul a fost chin şi amăgire. În echipa noastră s-a dezlănţuit un haos total. Nu s-au văzut ocazii de gol, scheme de joc, combinaţii, viteză, determinare, sau efort, măcar din minimă decenţă pentru cei 53,173 de spectatori. Poate cu excepţia 10-15 minute de la începutul reprizei a doua. Eleganţi. grecii au punctat şi pentru noi, din carambolul cu mingea a lui Holebas şi Torosidis s-a născut doar un gol egalizator.
Fotbalul românesc este într-o cădere continuă, nu de ieri, de azi. Nimic bun nu se poate ivi peste noapte. Ca în majoritatea segmentelor societăţii pe care o reprezintă e nevoie de reconstrucţie, de muncă, de pasiunea antrenorilor de copii şi juniori, care trebuie să-şi înveţe elevii să trăiască fotbalul, nu doar din el, pentru maşini, pipiţe şi alte vedetisme de factură ieftină.
La două decenii şi ceva de entuziasmul anilor de după Revoluţie, oare românii ar mai fi ieşit din case pentru a sărbătorii fotbalul în stradă? Străzi mai sunt, vor mai fi, unde ne este fotbalul din vremea aceea? Barbarii de tirani suntem chiar noi înşine, fiindcă ne afundăm cu plăcere masochistă în cea mai adâncă mediocritate.
P.S. Imaginea care însoţeşte acest articol prezintă publicul de pe stadion, singurul care a fost la înălţime în această seară.