Poveștile fabuloase ale Martei Trancu Reiner, prima femeie chirurg din România

Jurnalul vă oferă în această săptămână o carte extrem de valoroasă, o radiografie a societății de la începutul și mijlocul secolului XX, privită prin ochii primei femeie chirurg din România. Mobilizată în Primul Război Mondial cu gradul de maior, Marta Trancu Reiner (25 septembrie 1875, Târgu Frumos - 9 ianuarie 1950, București) a realizat numeroase intervenţii chirurgicale prin care a salvat sute sau poate chiar mii de soldați răniți pe front. A condus, concomitent, trei spitale bucureștene și s-a ocupat de sănătatea Reginei Maria. Cu toate acestea, Marta Trancu s-a luptat toată viața pentru recunoașterea statutului de medic, confruntându-se cu opoziții din partea colegilor bărbați, nefiind acceptată drept chirurg pentru că era femeie. Am selectat câteva pasaje referitoare la Primul Război Mondial, pentru a vedea ororile acestuia, dar și simțămintele unui om care a trăit pe viu toate atrocitățile începutului de veac.

Zarzavagii din piaţă se împuşcau în palmă

1916. Veşti proaste de pe front. La 6 septembrie, la Şcoala politehnică toţi merg foarte bine. La Colţea, cel cu plaga creierului merge şi el satisfăcător. Bolnavii mi se adresează în diferite chipuri. Unii îmi spun „leliţă”, alţii „domnică”, altul „săru-mâna, drăguţă”. Unui rănit i-am dat voie să se ducă acasă să-şi înmormânteze nevasta, pe care a găsit-o îngropată.

La 7 septembrie dimineaţa au venit 26 de răniţi la Politehnică, mai ales din Regimentul 35. Nu mâncaseră de două zile. Am văzut un sergent împuşcat în coastă. Ofiţerii s-au purtat ca nişte eroi. Acum răniţii care ni s-au adus sunt toţi cu adevărat nişte soldaţi şi nu amestecaţi cu zarzavagii din piaţă care se împuşcau în palmă şi cu aceia care vindeau prepeliţe la uşa lui Ciobanu. Munca mea dezinteresată a fost răsplătită cu destule nedreptăţi, dar ce înseamnă chestiunile personale în faţa acestei mari şi sfinte cauze? Ce este durerea mea pe lângă toţi aceşti orbi, surzi, schilozi?

Când te văd pe tine, sârbule Ilie, cu glonţul în genunchi, pe tine, rusule Timofte, cu privirea angelică şi cu falca sfărâmată, pe tine, dragă Marine, cu creierul zdrobit şi herniat, pe tine, Vasile, cu mâna făcută praf şi cu puroaiele nesecate şi căruia va trebui să-i tai mâna şi voi toţi, dragii mei, pentru ce luptaţi voi, pentru ce? Tu, Ilie, nu mai ai patrie şi cine ştie dacă vei mai avea-o! Tu, Timofte, ai un bordei în Dobrogea, tu, Marine, şi tu, Vasile, cu o spuză de copii, sărăcia cea mai amară vă aşteaptă. Ce-i durerea noastră pe lângă aceste nesecate suferinţe?... o picătură într-un ocean. A venit regina şi v-a mângâiat şi a vărsat lacrimi, desigur adevărate, lângă voi, dar ea ce poate face?

Aceleași metehne ca acum: „Cine a muncit, a fost dat la o parte. Cine a putut fi pus sub masă, a ajuns departe”

Am venit iar la Colţea, unde am pansat pe bietul Marin cu plaga craniului, am deschis colecţiile nenorocitului cu fractura cominutivă a antebraţului. Apoi am avut vizita reginei şi la 1.15 am venit acasă. Iosif s-a dus la Skupiewski, care i-a spus că a făcut întrebare la Comitetul Sanitar Central, unde funcţionez efectiv. Credeau că voi primi leafă de undeva. Când Iosif le-a spus că nu primesc leafă, au rămas interzişi. Apoi Skupiewski s-a mai plâns de mine că am făcut mizerie unei doamne la unul din spitale, fiindcă i-am cerut un tire-balle pentru scos gloanţele, un fierăstrău mic şi licoarea lui Dakin. Desigur, răniţii se vindecă cu îngrijiri medicale foarte severe şi nu cu vorbe dulci. Aşa ştii tu, ţară latină, ca să încurajezi pe cei devotaţi şi dezinteresaţi. Sigur că în armată se întâmpla acelaşi lucru. Cine a muncit şi a spus tare tot ce a crezut, a fost dat la o parte. Cine a putut fi pus sub masă şi n-a lucrat nimic a ajuns departe.

Culoarele Spitalului Colţea erau un lac de sânge, încât a trebuit să le vopsească din nou

12 septembrie. La orele 3.15 a început bombardarea Bucureştiului cu avioane, în sunetele clopotelor. Rămăsesem la Palat singură, numai cu regina, sub bombardament. Imediat la Palat a fost nevoie să fac o ligatură a arterei femurale la un rănit. De la Palat am mers la Colţea, unde am văzut ceva oribil. Cel mai îngrozitor carnaj. Până la orele 8 seara, urlete, ţipetele oamenilor bombardaţi în Piaţa mare. Un muribund de 16 ani care mă strângea în braţe strigând „mamă, mama”. La un bătrân - fractura craniului, fractura gambei şi rupturi multiple ale intestinului. Feţele acelea de femei palide ca ceara, copii adormiţi pentru totdeauna cu figuri angelice, labe de picioare în lighene, coapse smulse, materii fecale cu sânge pe jos, zdrenţe din haine, trupuri omeneşti vii alături de cadavre, ţipete de copii şi femei care-ţi rupeau inima, chirurgi grăbiţi să opereze muribunzi fără puls, lipsă de seringi, de medicamente, lipsă de personal, iar cel existent epuizat de oboseală. Un inginer ţipa pe sală: „Mama moartă, sora mea muribundă, iar de cealaltă soră nu ştiu nimic”. Femei cu intestinele rătăcite în zdrenţe în paturi. Nu mă mir că un medic a leşinat la Spitalul Brâncovenesc. Scările şi culoarele Spitalului Colţea erau un lac de sânge, încât a trebuit să le vopsească din nou. A trebuit să despart o mână care nu se mai ţinea aproape deloc de trup şi un epiploon care spânzura dintr-o burtă. Fratele lui Ştefănescu-Galaţi era grav rănit la picior. Cercetaşii dau apă. Unii se izbesc zadarnic în saloane. Cucoanele aleargă şi ele de la un bolnav la altul. Răcnetele şi ţipetele se repetă. Un infern. Plăgi pulmonare nesfârşite. Răniţii erau mai toţi oameni de la mahala. Bieţii soldaţi simt şi ei nevoia unei răzbunări a acestui sânge nevinovat. În fine, noaptea am venit acasă. Somn aproape deloc. La 12.30 noaptea, din nou atacul bombardierelor. A fost formidabil. Noroc că veştile de pe ambele fronturi sunt bune.

O fetiţă cu cangrenă aiura: „Ai luat geanta de la năşica?”

19 septembrie. Noapte ceva mai bună. A plouat mult. Aeronavele n-au mai venit. La 7.15 m-am dus la Colţea, unde am deschis o colecţie la unul dintre sârbi care avea aseară 39°. Am scos o schijă de obuz de pe traiectul ischionului. Apoi pansamente la articulaţiile scapulohumerale care parcă stau rânjite cu porţiunile lor necrozate. Acelaşi lucru la plăgile de la coapsă. Miros pestilenţial. Nu mai vorbesc de urletele oamenilor. De câteva ori mi-a venit rău. O fetiţă mică cu cangrena coapsei a aiurat tot timpul. Se uita întruna la mine şi mă întreba: „Ai luat geanta de la năşica?”. Un ţăran soldat mi-a spus că noi, femeile care am rămas aici, ne facem datoria mai mult decât unii care sunt duşi pe front. Sunt ameţită complet. I-am spus lui Marius Nasta ce mâhnită am fost că după ce i s-a propus lui Iosif laboratorul Cantacuzino i se face numirea pe care apoi o retrag după două zile. Au trecut de atunci 4 săptămîni şi nimeni nu spune nimic. L-am întrebat dacă omul acesta merită aşa ceva. Acelaşi lucru i-am spus şi dnei Ionescu Mihăeşti. La Palat am pansat până la ora 2, după ce făcusem şi nişte incizii largi. M-am reîntors acasă la ora 2, Iosif, deprimat şi trist. La 4, din nou la spitalul din Calea Victoriei, apoi prin oraş, la Colţea şi acasă. Am pansat pe regină pentru o mică infecţie la spate. Punea mâna fără nicio prudenţă pe toţi bolnavii supuraţi. Regina, văzându-mă aşa de palidă, mi-a pus la fiert o flaneluţă parfumată, ca să-mi miroase bine. De dimineaţă îmi dăduse şi busuioc, şi magheran.

Elitele au șters-o primele la apropierea trupelor germane de București

La 1 octombrie, panică mare între toţi, deşi noutăţile de pe front sunt mai bune. M-am culcat aproape la 12, după ce am strâns puţinele rufe şi haine pe care le aveam pentru caz de evacuare. Poate primesc ordin să plec cu ei. Toată noaptea, automobile şi camioane. Cei mari şi-au trimis cu automobile colecţiile preţioase, iar nevestele militarilor au şters-o cu automobilele de serviciu. O generăleasă îmi spunea că la Ministerul de Război li s-a spus să plece. Frumos spectacol! După ce s-au îmbogăţit, acum vor să-şi păstreze ceea ce au adunat. O doamnă a unui înalt conducător a şters-o de trei zile. Avea o faţă atât de impecabilă la Crucea Roşie încât ai fi zis că e o stâncă de granit. Trompete de automobile, huruială de tramvai în această întunecime agasantă. Am fost la Colţea să văd ce mai e şi pe urmă la Palat. I-am pansat pe toţi pentru evacuare. Mă despart de ei cu inima ruptă. Ce frumos şi-au luat ziua bună! Mâinile lor aspre, coajă de copac, mi-au sărutat mâna cu atâta recunoştinţă. Am fost răsplătită de tot ce am îndurat. Pe cel cu rezecţia cotului l-am sărutat. Câte lacrimi sfinte mi-au udat mâna azi! Unul dintre răniţi cu plagă pulmonară cât a mai plâns! De altminteri, ca şi alţi camarazi ai lui. La soldaţi m-am dus de am dat mâna cu fiecare în parte, la ofiţeri însă m-am dus numai până la uşă şi le-am urat drum bun. Soldaţii mi-au făgăduit să-mi scrie. Ne-am fotografiat cu toţii. Regina a vrut să vină cu noi. M-a luat de braţ, a traversat grădina cu mine şi m-a pus pe scaun în faţa ei, spunându-mi: „Ma pièce de résistance doit être à côté de moi” (n.r. - Piesa mea de rezistență trebuie să rămână alături de mine).

Sărmane, nu mai ajungi la nevastă și copil

15 octombrie. M-am dus la Colţea şi acolo era un ungur de 19 ani plin de păduchi, care de un an de când e în război n-a făcut baie. Avea fractura femurului, cu hematom. Un evreu de la Stanislau de doi ani în război, cu aceeaşi leziune. Un rutean de la Tarnopol, cu 6 plăgi, două la pulmon, două abdominale şi două la braţ. Sărmanii mei, pentru ce aţi luptat? Tu, unguraş dragă, vei lega tot oale cu sârmă. Tu, evreiaşule, tot buccengiu vei fi. Iar sărmanul meu rutean, Dumnezeu ştie de mai are zile multe. La pansament, unul din cei cu plagă cerebrală şi cu o distrugere a creierului de puteai să intri cu degetul, striga în timpul pansamentului: „Du-mă, doamnă doctor, la Vadul-Lat. Acolo îi spital bun şi sunt şi fraţii mei. Am nevastă şi un copil de doi ani”. Sărmane, nu mai ajungi la Vadul-Lat.

Mesaj către protipendadă: „Dacă n-ar fi ei (țăranii soldați), n-aţi mai exista nici dumneavoastră”

25 octombrie. Operaţii la Colţea şi la Palat. Moartea generalului Dragalina. Era mişcător şirul de surori de caritate care mergeau după dric. La Colţea am fost nevoită să amputez braţul căpitanului B., care intrase în spital la 20 octombrie cu fractura humerului şi de care am vorbit mai sus. Când s-a repezit soţia lui să-i mai sărute o dată braţul amputat, m-am cutremurat. Apoi am mai făcut alte operaţii, tot la Colţea. La Palat, incizii pentru un flegmon cangrenos. Am chemat pe cineva din protipendadă, pe principesa E., şi i-am spus: „E bine să staţi şi dumneavoastră în aceste mirosuri. Căci dacă n-ar fi ei, n-aţi mai exista nici dumneavoastră”. Vizita corespondentului ziarului Times. Din nou la Colţea, unde am operat un flegmon. S-a simţit bietul rănit aşa de uşurat, încât mi-a spus cuvinte mişcătoare: „Trăi-te-ar Dumnezeu, stăpână trebuie să ajungi, căci puterea din dumneata pentru noi o dai”.

Nu ratați în această săptămână jurnalul Martei Trancu, la prețul de 25 de lei cu ziar inclus.