Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Declaraţia ministrului Educaţiei, Ecaterina Andronescu, referitor la nevoia de înfiinţare a unor clase speciale pentru copiii care nu se pot adapta la condiţiile din şcoală, a stârnit un imens scandal politic. Ministrul este acuzat de dorinţa de segregare şi cel puţin de lipsa de înţelegere a educaţiei, aşa cum ar trebui să fie în secolul XXI, dacă nu chiar de rea voinţă. Ecaterina Andronescu a explicat că nu îşi doreşte segregare, ci doar soluţii pentru copiii care nu pot ţine pasul cu ceilalţi colegi, însă lupta a fost asumată politic, de opoziţie.
Ministrul va fi chemat în Comisia pentru Drepturile Omului din Senat, să dea explicaţii. „Nu vreau segregare. Dacă în clasele de masă sunt doi-trei copii cu dificultăți de învățare, poate reușim să le dăm și un profesor de sprijin”, a precizat ministrul Ecaterina Andronescu, după ce a izbucnit scandalul pe tema segregării. Problema educaţiei pentru copiii cu nevoi speciale este una sensibilă. Dincolo de lupta între conservatori şi progresişti, dintre PSD şi opoziţie, o astfel de decizie ar trebui să ţină cont de istoricul segregării, dar şi de efectele acestei separări asupra psihicului copilului. „Din punctul meu de vedere, ceea ce face ministrul Educaţiei e direct proporţional cu societatea românească, însă curentul internaţional este de desegregare. Din drepturile fundamentale fac parte dreptul la educaţie şi la desegregare. O asemenea propunere ar fi avut noimă, probabil, în anii ‘50, dar nu în 2019. Cele mai multe persoane care au copii cu dizabilităţi nu au resurse financiare pentru terapie şi unelte de incluziune socială, iar statul nu le ajută deloc. Drept urmare, rata abandonului şcolar al acestor copii este mult mai mare decât în rest”, a explicat, pentru Jurnalul, Gabriel Diconu, psihoatru şi psihoterapeut.
Pericolul diagnosticului greşit
În afară de problema segregării, ar mai fi şi una a selectării şi a diagnosticării corecte a copiilor declaraţi cu nevoi speciale, deoarece orice eroare de interpretare a unor semne de dizabilitate ar putea distruge vieţile unor copii care ar avea şanse să se dezvolte normal în societate. „Nu ştiu în ce măsură introducerea claselor speciale s-ar face sub oblăduirea unor persoane care au experienţă, dar mai ales competenţă în acest domeniu. Nevoile speciale derivă din două lucruri: constatarea unei dizabilităţi oarecare, fără să fie precizată, respectiv constatarea, specificarea acestei dizabilităţi, apoi recomandarea. Cine face recomandarea? Există o comisie, la nivel de inspectorate, care să ia o astfel de decizie? Ideea este fundamental greşită, pentru că există proba timpului, cei peste 100 de ani de educaţie specială, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începând cu şcoala de surzi şi muţi. Astăzi, când te referi la copii cu nevoi speciale, în această categorie intră şi copii cu dislexie, tulburări de atenţie, tulburări de concentrare şi hiperkinezie, autism sau anumite forme de epilepsie. Ceea ce mă deranjează foarte mult este ideea de eugenie educaţională, care face în aşa fel încât să rămână în şcoală doar copiii sănătoşi”, mai spune Gabriel Diaconu.
Soluţia ar fi incluzivitatea, iar statul român trebuie să finanţeze programe de acest fel. Mulţi părinţi continuă să-şi finanţeze din buzunar terapia comportamentală şi persoane care să acompanieze copiii cu autism la şcoală.
Gabriel Diaconu, psihiatru şi psihoterapeut
Din 4 milioane de copii din România, e posibil să vorbim despre circa 100.000 de copii care s-ar putea încadra în această categorie. Copiii cu nevoi speciale au şi posibilitatea de a alege varianta „Home schooling”.
