Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Franţa a preluat la 1 iulie preşedinţia Uniunii Europene, cu un tam-tam pe măsura orgoliului său naţional. Preşedintele Franţei şi-a anunţat deja venirea la Strasbourg, unde săptămîna viitoare va vorbi în plenul Parlamentului European
Franţa a preluat la 1 iulie preşedinţia Uniunii Europene, cu un tam-tam pe măsura orgoliului său naţional. Preşedintele Franţei şi-a anunţat deja venirea la Strasbourg, unde săptămîna viitoare va vorbi în plenul Parlamentului European. În acelaşi timp, campania de imagine lansată de la Paris în aceste zile nu are însă doar rolul de a sublinia importanţa acordată de francezi deţinerii, timp de şase luni, a conducerii UE, ci şi de a provoca un suflu optimist, menit să susţină proiectele ambiţioase cu care hiperenergicul locatar de la Palatul Elysée porneşte la drum. Se creează, astfel, un orizont de aşteptare care riscă, în caz de insatisfacţie, să năruie şi ultimele speranţe privind ieşirea Europei din impas.
De parcă n-ar fi fost de ajuns votul negativ al irlandezilor şi, ulterior, refuzul preşedintelui ceh, Vaclav Klaus, de a mai ratifica Tratatul de la Lisabona, Franţa a încasat două lovituri neaşteptate, chiar o dată cu preluarea preşedinţiei UE. Lech Kaczynski a anunţat că, deşi Parlamentul polonez s-a pronunţat în favoarea ratificării, nu va semna tratatul de reformă a instituţiilor europene, pentru că documentul este “deocamdată fără obiect”, din cauza imposibilităţii de se mai respecta, o dată cu veto-ul Irlandei, principiul unanimităţii, ce stă la baza adoptării actelor fundamentale ale UE. Declaraţia preşedintelui Poloniei a fost precedată de aceea a omologului său de la Berlin, care a anunţat că, la rîndul său, nu va promulga textul votat de Parlament încă din mai. Motivul invocat de Horst Kohler îl reprezintă obiecţiile ridicate în faţa Curţii Constituţionale asupra Tratatului, care, în opinia contestatarilor, ar prejudicia drepturile germanilor şi ar submina democraţia germană. Drept urmare, preşedintele Kohler a precizat că va aştepta avizul forului constituţional, prevăzut pentru începutul anului viitor. Ar fi incă un motiv pentru care nu poate fi respectată data de 1 ianuarie 2009 pentru intrarea în vigoare a Tratatului.
Aşadar, prioritatea zero a mandatului francez este, vrînd-nevrînd, relansarea reformei instituţionale europene. După ce îşi va prezenta programul în faţa Parlamentului European, în 10 iulie, la Strasbourg, preşedintele Sarkozy se va deplasa a doua zi la Dublin, pentru a încerca să-i convingă pe irlandezi să organizeze un nou referendum. Se estimează că reuniunea Consiliului European de la Bruxelles, din 15 şi 16 octombrie, va fi decisivă pentru deblocarea situaţiei, aşa că, firesc, evenimentul va fi precedat de o ofensivă politico-diplomatică a Parisului. Care va trebui să fie cu atît mai prudentă cu cît argumentul păstrării neutralităţii Irlandei a fost unul din cele mai importante din programul celor ce-au pledat pentru “Nu” la referendum, iar între cele patru teme majore ale preşedinţiei franceze a UE figurează tocmai crearea sistemului european de apărare. Energia şi mediul, pactul european privind imigraţia şi politica agricolă comună sînt celelalte repere de bază ale acţiunilor din viitoarea jumătate de an.
O altă iniţiativă a lui Nicolas Sarkozy, Uniunea Mediteraneană proiect ce va fi lansat la 13 iulie, urmînd să reunească cele 27 de ţări ale UE şi statele din bazinul mediteranean va isca, desigur, controverse aprinse. Turcia se teme ca propunerea să nu fie o modalitate de a evita aderarea sa la Uniune, Libia simte că unitatea Magrebului ar fi pusă în pericol, iar ţările arabe, în general, sînt nemulţumite de invitarea Israelului. Ca să nu mai vorbim de disputele apărute deja cu Bruxellesul şi Germania pe tema acestei uniuni.
Pentru debut de mandat francez, aşadar, avem de-a face cu o agendă supraîncărcată de proiecte şi cu un efort propagandistic deosebit. Rămîne de văzut dacă preşedintele Sarkozy va reuşi să-şi îndeplinească ambiţia de a provoca Europei un “şoc salvator”, după cum se exprimă. Pentru aceasta însă cred că este nevoie, în primul rînd, de regăsirea idealismului şi a optimismului ce au generat pînă acum construcţia europeană. O cale ar fi tocmai găsirea rapidă de soluţii eficiente la dilemele existente.
