Evadarea din infern

Corespondentul Jurnalului National in SUA, Mihaela Biliovschi, s-a intors cu bine acasa, la Washington. Dupa patru zile traite, ca martor si actor al tragediei americane, in zonele sinistrate. Mihaela publica acum jurnalul aventurii intoarcerii acasa: benzina furata din rezervor, autostrada inchisa, oboseala maxima.

Din fericire, benzina ne-au furat-o in timp ce ne odihneam la un hotel din Nashville, Tennessee. Un oras cu electricitate, in care ne-am simtit, in sfarsit, in siguranta. Destul de departe de zonele afectate incat sa gasim combustibil la toate statiile. Mai scump cu vreo cativa centi, dar bun. O mana cereasca pentru noi. Probabil si pentru cei care l-au furat.

Nu am reusit sa ne dam seama daca l-au furat pentru a-l vinde, probabil gastile din zona... Sau daca l-au luat refugiatii, disperati sa adune cat mai mult combustibil. Pentru ca si la acest hotel am gasit foarte multi, inghesuiti cate 10-15 in camera, cu copii, pisici si caini.

PREA TARZIU. Dar pana sa ajungem in Tennessee am experimentat pe pielea noastra o particica din ceea ce au indurat bietii refugiati. Prietenii nostri din Pascagoula nu au putut sa ne lase la voia intamplarii. Ei stiau mult mai bine la ce pericol te supui daca ramai in zona peste noapte. Asa ca au telefonat la un hotel din Pensacola, statul Florida, la granita cu Alabama, chiar pe coasta golfului. Da, telefonia mobila incepuse sa functioneze, pentru ca echipele de interventie lucrau nonstop. Incepusera sa vina din ce in ce mai multi. Insa intrebarea care statea pe buzele tuturora rasuna ca un ecou si in mintea mea: "De ce asa de tarziu? De ce dupa cinci zile?".

Datorita lor, acum aveam rezervare la hotel si asigurata o canistra de combustibil tot acolo, la o ora si jumatate de condus cu masina. Aventura noastra nu ar fi fost completa daca nu s-ar fi intamplat asta: Autostrada 10, singura care face legatura dintre Pascagoula si Pensacola, era inchisa! Aceeasi autostrada pe care venisem cu cateva ore inainte. Nu stiam de ce. Banuiala noastra a fost ca probabil unul dintre poduri a cedat. Asa ca am luat un drum la intamplare. Toate semnele de circulatie si indicatoarele disparusera "gratie" Katrinei. Indicatorul combustibilului se apropia, dureros pentru noi, de limita. Cateva zeci de minute bune de condus si nici un semn. Pana am gasit, in cele din urma, o biserica. Oamenii ne-au indrumat sa tinem drumul drept, pentru ca e singura iesire de acolo. Drumul spre Hattiesburg. Unde speram sa gasim combustibil.

INCREMENIRE. Toate oraselele din drumul nostru erau parca adormite pe veci. Fara electricitate. Locurile de cazare la moteluri, epuizate. Benzina? Toate statiile erau inconjurate de banda galbena a Politiei, pazite pentru ca refugiatii, in disperare, sa nu blocheze zona, in speranta de a gasi combustibil. Incepuseram sa ne ingrijoram zdravan. Mai ales ca aflaseram ca pe timpul noptii te poti trezi cu pistolul la tampla.

Nu ne doream sub nici o forma sa fim in locul zecilor si zecilor de masini esuate pe dreapta, in pana de combustibil. In disperarea lor, probabil s-au gandit sa mearga cat mai mult, cat ii tin puterile si combustibilul, cat mai departe de furia naturii. Aceleasi sentimente pe care le aveam si noi. Un spirit de supravietuire ne-a spus totusi ca nu e bine. Noaptea se apropia, benzina cat mai putina, orasele fara electricitate, locuri de cazare sau orice forma de ajutor. Am inchis aerul conditionat si am condus cu maximum 65 de mile la ora ca sa salvam din combustibil. Si am facut un plan. Singurul viabil la acea ora. In timp ce ochii urmareau cu disperare indicatorul benzinei, am spus ca vom conduce pana cand indicatorul arata limita de siguranta. Un galon in rezervor. Adica destul pentru 30 de mile. Cand vom atinge limita, vom incerca sa gasim un loc de parcare intr-un orasel, unde vom sta peste noapte. Pentru urmatoarea zi nu aveam un plan, insa speranta era fie sa gasim la statii ceva benzina, fie sa gasim pe cineva care are destula, cata sa imparta cu noi.

TOROPITI DE CALDURA VESTULUI. Transpirati, cu vantul sufland prin urechi, in ochi, abia ca ne auzeam unul pe altul. Caldura, in vest, este insuportabila pentru noi. Noaptea se lasa incet. Masinile esuate pe margine ne fac sa avem si mai putine sperante. "Asa vom fi si noi peste cateva ore", glumeam. Cum nu se poate mai rau. Nimeni nu oprea sa-i ajute. Probabil in aceste zile benzina este mai pretuita decat orice. Pentru ca benzina inseamna salvare. Nici arma de foc nu aveam, desi toata lumea ne-e sfatuit ca este absolut necesar pentru siguranta noastra. Nu am crezut ca va fi asa de rau. Limita de siguranta a fost atinsa. Un galon pentru 30 de mile. Noaptea domina zona sinistra in care Katrina si-a facut de cap. Un intuneric inspaimantator. Nici radioul nu l-am folosit, din acelasi motiv. Intuneric, liniste si mii de intrebari in mintea noastra care alearga cu o viteza mai mare de 1.000 de mile pe secunda. Ce va fi? Pana in Jackson, unde speram sa gasim combustibil, mai erau 48 de mile. Epuizati fizic si psihic, ne-am asezat pe un trotuar, iar singura speranta era sa ne dea voie sa dormim in parcare. Trebuia sa ies de acolo. Dormisem doua ore in ultimele 38. Mancasem la fast-food, bausem multa apa si multa cafea. Ochii imi erau cat doua cepe. Colegul meu, care condusese aproape tot timpul, nici nu mai avea puterea sa se planga. Nu ne mai pasa de pericol, de nimic. Doream doar un loc in care sa ne odihnim macar pentru doua ore.

SALVAREA. Epuizati, dezamagiti, disperati. In fata noastra opreste o masina cu un trailer incarcat cu obiecte de mobilier uzate. Din masina ies doi tipi si o fata. Par osteniti. Vin dinspre Jackson. Am mers sa-i intrebam daca e vreo sansa sa gasim o statie de benzina care sa vanda combustibil. "Nu. Cel putin pana la Jackson nu este nimic. Nici benzina, nici locuri la hotel. Si noi suntem epuizati." Nici nu stiam cum ii cheama, dar le-am cerut sa ne dea benzina daca au in plus, gandindu-ne ca raspunsul lor nu poate fi decat unul singur. Ne-am inselat! Au spus da! Aveau benzina pentru noi. Trei galoane, dar era destul sa mai inaintam un pic. Gestul lor mi s-a parut formidabil. Colegul meu le spune de unde venim, ca suntem intr-o misiune reportericeasca, de faptul ca trebuie sa scriu si sa transmit articolul pana la ora 6:00 dimineata, ora din Mississippi. Si ca suntem disperati. "Veniti la mine acasa. Am si conexiune la Internet, va puteti odihni. Va dau si combustibil, pentru ca am provizii. In spatele gradinii am 100 de galoane." Nu imi venea sa cred. Era prea mult. Nu se poate ca un strain care nici nu ne stia numele sa se ofere sa ne ia in casa lui. Ceva ciudat era la mijloc si nu stiam cum sa-i fac semn colegului sa nu accepte oferta. Dar era prea tarziu. Deja spusese da. Fata, Mary si nu mai stiu cum, se intorcea de la ceea ce mai ramasese din casa ei de pe plaja. Mobilierul din trailer. Deja incepusem sa ma simt in siguranta. Colegul meu mi-a soptit ca este ceva ciudat cu acesti oameni, ca a vazut o arma de foc pe scaunul din fata si o alta sub scaunul din spate. Ii spusesem ca nu se poate sa fie ceva rau, vorbisem cu fata si mi se parea de treaba. Si, in conditiile in care eram, acceptam orice. Aproape ca nu imi pasa. Puteau sa fie si canibali, si orice.

PE MANA LOR. Casa lor era in Clarksdale, la trei ore si jumatate de locul in care ne-am intalnit. Colegul meu se asaza pe locul din spate, unde vazuse arma de foc cand a mutat lucrurile din trailer ca sa faca loc masinii. Ciudat. Nici ei si nici noi nu aveam incredere unii in altii. Si ei si-au asumat riscul de a lua niste straini in casa pe timpul noptii. Acolo am adormit, in fine. Casa lor este la 60 de mile departare de golf. Pilonii sunt la pamant, geamurile sparte. Pana si aici a ajuns furia uraganului.

M-a dus intr-o camera unde aveam calculatorul conectat la Net. Pe masa am vazut jucarii si bomboane. Semn ca este o fetita. "Deci e tata si e semn bun pentru noi", mi-am zis. Incerc sa scriu articolul, dar nu ma pot concentra destul. Dupa o jumatate de ora de incercari, am renuntat, cu gandul sa ma trezesc foarte de dimineata, sa scriu si sa transmit.

M-am trezit de parca nici nu dormisem. Pe la 7 jumatate, mult mai tarziu decat programasem. Eram in Clarksdale, un oras cu electricitate, unde gasisem un pat si niste oameni care ne-au salvat. Ce putea fi mai bine?

PLECAREA. Am dat masina jos de pe trailer, ne-au umplut rezervorul cu combustibil si-am pornit spre Jackson. Nici acum benzinariile nu aveau combustibil. Masini parcate de jur-imprejur, oameni disperati asteptand parca dintotdeauna un galon de combustibil. Dormisera acolo peste noapte. Si noi riscaseram acelasi lucru. O imagine care nu numai ca ne speria, dar ne-a facut sa realizam cat de disperati erau.

Eram fericiti. Acum puteam asculta radioul si folosi aerul conditionat. O cafea dubla si eram buni de mers mai departe! Parca iesisem din ceea ce descrisesera toti reporterii ca fiind lumea a treia. A disperarii. si inca nu cunoscusem panica din New Orleans! Ne-am felicitat ca nu am ajuns acolo. Am fi fost fara scapare. Ascult radioul, anunta numarul mortilor, total de 161. Si-mi amintesc ce-mi spusese Tom: "Daca vor sa aiba numarul de morti, sa caute in podurile caselor. Acolo s-au urcat toti de frica apei. Asa as fi facut si eu, asa fac toti cand e vorba de inundatii".

SOARTA
"Nu ne doream sub nici o forma sa fim in locul zecilor si zecilor de masini esuate pe dreapta, in pana de combustibil. In disperarea lor, probabil s-au gandit sa mearga cat mai mult, cat ii tin puterile si combustibilul"

ULUITI
"Nu imi venea sa cred. Era prea mult. Nu se poate ca un strain care nici nu ne stia numele sa se ofere sa ne ia in casa lui. Ceva ciudat era la mijloc"

REALITATEA
"Daca vor sa aiba numarul de morti, sa caute in podurile caselor. Acolo s-au urcat toti de frica apei. Asa as fi facut si eu, asa fac toti cand e vorba de inundatii" - Tom, sinistrat