Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În decembrie 2005, una dintre porţile fortăreţei din Tripoli a lui Muammar Gaddafi se deschidea, în premieră, pentru un grup de jurnalişti din România. În complexul destructurat de bombardamentele de zilele trecute, Gaddafi îl primea acum aproape şase ani pe Mihai Răzvan Ungureanu, pe-atunci ministru al Afacerilor Externe, şi îi adresa întrebările: “Ce face România? Ce face preşedintele?”. Iar România aducea – sau, cel puţin, încerca să aducă – un semn al dezgheţului relaţiilor cu Africa.
Jurnalul Naţional a fost unul dintre ziarele care au avut acces în fortăreaţa liderului libian şi la primele minute ale întrevederii acestuia cu ministrul Ungureanu. O întrevedere despre care nu s-a ştiut până în ultima clipă dacă şi în ce condiţii va avea loc. De fapt, cele două zile ale vizitei în Libia au stat sub semnul heirupismului şi al capriciilor temperamentalului lider. A fost o experienţă extrem de volatilă, unde nu se ştia cu cine, când, în ce condiţii te întâlneşti. Şi cu ce rezultate. În final, l-am văzut pe Gaddafi.
Întreaga delegaţie a României se afla la hotelul din centrul capitalei libiene când anunţul a picat pe neaşteptate: “Plecăm!”.
Jurnalişti sau oficiali, toţi am lăsat baltă orice apucaserăm să facem, de la băutul cafelei până la schimbatul dolarilor în dinari. Ne-am repezit spre microbuze fără ca măcar să întrebăm încotro ne îndreptăm. Era clar că “liderul” dădea o şansă întrevederii cu Mihai-Răzvan Ungureanu.
Însoţitorii delegaţiei, care toată ziua stătuseră lipţi de grupul nostru, dădeau semne clare de nervozitate. Se simţea din tonul mult mai răstit (nu credeam că se poate) cu care răspundeau la telefoane şi din stilul mult mai agresiv în care îşi îndeplineau rolul de copilot. Nu că şoferii microbuzelor ar fi avut nevoie de vreun îndemn ca să se strecoare acolo unde două maşini nu par a-i face loc unei a treia sau să vireze de pe o bandă pe alta şi înapoi. Am înţeles, în acea cursă care i-ar fi pus în genunchi pe şoferii de raliu, că “swaia” înseamnă “încet”, dar de fapt nu înseamnă nimic, şi că “yallah” înseamnă “hai” şi poate însemna tot ce e mai rău în materie de acrobaţii rutiere. Când mâna stângă îmi era înţepenită deja în tetiera scaunului şoferului, iar cea dreaptă transpirase strângând spasmodic aparatul foto, o frână hotărâtă şi vederea unor berete grena mi-au dat de înţeles că s-a făcut încă un pas spre apropierea româno-libiană: nu fuseserăm întorşi din drum şi ne aflam în dreptul unor fortificaţii care ascundeau reşedinţa lui Gaddafi, reşedinţa căreia nici picior de delegaţie română, cu atât mai puţin însoţită de jurnalişti, nu-i mai trecuse pragul. Sau, mai corect, zidurile şi filtrele de securitate. Soldaţii în uniformă de camuflaj şi berete grena păreau cumsecade. Receptivi. Exista un cuvânt care îi făcea să dea din cap aprobator - “sahafyn”, adică presa.
Moment din care a decurs încă o surpriză. Nimeni nu ne-a controlat, nimeni nu şi-a îndreptat spre noi armamentul din dotare. O surpriză cu atât mai mare cu cât beretele grena formează, de fapt, garda lui Gaddafi, având drept unic scop protejarea acestuia. Printre ei treceau acum, cel puţin ca prin brânză, două microbuze cu jurnalişti români înghesuiţi, pe care nimeni nu i-a întrebat de sănătate. O dată ce microbuzele au frânat din nou, nu departe de o clădire ciuruită (mărturia unei tentative de asasinare a liderului în 1986), ne-au înconjurat zeci de “responsabili”, ba în uniformă, ba în costum, ba în pulover şi blugi. Instrucţiunile erau clare: mobilele trebuie închise şi lăsate la maşini, genţile de orice fel, tot la maşini. Ni se permitea să avem la noi aparatele foto sau camerele video, după caz, şi reportofoanele. Concluzia logică în toată volatilitatea situaţiei era că ne aşteaptă un control dincolo de orice imaginaţie, la finalul căruia ne vor confisca şi nasturii metalici, fermoarele sau alte obiecte “cu potenţial de risc”. Momentul cu pricina întârzia. Nici o surpriză aici, în ţara unde totul se lasă aşteptat. Mai ales “liderul”, cum începuserăm deja să-l numim, cu o oarecare afecţiune. Ministrul de Externe al Spaniei stătuse după el zece ore până şi-a făcut apariţia la o întâlnire. Liderii africani prezenţi la un congres au stat şi ei ceasuri bune în aşteptarea sa. Există legende diplomatice cum că şi “tovarăşul şi pretinul” Nicolae Ceauşescu ar fi avut parte de acest tratament. Aşa că noi, la rându-ne, aşteptam cuminţi în dreptul unei incinte unde ştiam că are loc o festivitate de primire a unor personalităţi africane, irakiene şi iordaniene. O masă, adică. Nu puteam decât să aşteptăm, pentru că mari activităţi de umplere a timpului nu sunt posibile într-una dintre cele mai securizate fortăreţe moderne din lume. Nu puteam decât să fim cuminţi, pentru că ne înconjurau mulţi oameni foarte preocupaţi de siguranţa liderului.
Timpul a trecut mai uşor după ce am reperat câţiva oficiali libieni care se munceau să controleze, aţă cu aţă, două ştergare tradiţionale româneşti şi să întoarcă pe toate părţile un obiect înfăşurat în ele. Cadoul, ne-am zis, cu gândul la faptul că o mică atenţie se justifică atunci când încerci să reiei legătura cu o ţară după aproape 30 de ani de linişte şi pace. Mai mult linişte decât pace.
Citește pe Antena3.ro
O bruscă şi aparentă undă de agitaţie în rândul responsabililor a provocat cea mai mare surpriză de până atunci. Se întâmpla, chiar se întâmpla, întâlnirea va avea loc! Am fost luaţi pe sus şi repoziţionaţi în faţa unei intrări în corpul de clădire unde avea loc masa în cinstea musafirilor lui Gaddafi. A apărut repede şi ministrul, adus într-un heirup la fel de desăvârşit. Apoi, ca la şcoală, s-a dat intrarea. N-am apucat să realizăm că intrăm pur şi simplu, că nu ni se uită nimeni în buzunare, că până şi la Palatul Cotroceni eşti trecut prin filtre şi detectoare de tot felul. Era clar că se merge pe încredere şi asta a fost, probabil, cea mai mare dintre toate surprizele. N-am avut timp însă de toate acestea, pentru că din zece paşi umpleam o sală care aducea mai degrabă a hol, unde ministrul Mihai Răzvan Ungureanu era întâmpinat de însuşi Muammar Gaddafi.
“Ce face România? Ce face preşedintele?”, au fost primele întrebări ale lui Gaddafi. Află că România e bine şi, exact când le făcea semne alor lui să scape de presă, a aflat că i se transmite un mesaj de prietenie semnat de preşedintele Traian Băsescu. A fost momentul pentru o altă surpriză.
În loc să ia mesajul scris în limba română şi tradus în arabă, conform protocolului, şi să îl paseze unui aghiotant, Gaddafi a petrecut neaşteptat de mult timp răsfoind paginile primite şi să adreseze mulţumirile sale ministrului de Externe, sub atenta supervizare a translatorului, “arabistul” Ministerului de Externe. A urmat un al doilea moment când Gaddafi a făcut semn că presa poate ieşi şi tot a doua oară când ne-am reocupat locurile, pentru că ministrul urma să-i prezinte un dar, cele două ştergare de mai devreme care acopereau de fapt un cuţit de vânătoare cu mâner din corn şi lamă din oţel, gravată cu scene de vânătoare, una dintre activităţile preferate ale liderului. Înainte ca bliţurile să se declanşeze întru imortalizarea predării şi primirii, cuţitul era deja în braţele aghiotantului, iar jurnaliştii părăseau sala.
De plecare ne-a despărţit un singur incident minor, iscat din dorinţa ca cititorii Jurnalului Naţional să poate vedea o fotografie cu ieşirea din fortăreaţă şi cu un purtător de beretă grena. Din fericire, calităţile de negociatori ale libienilor care s-au îngrijit de delegaţia noastră şi o apăsare de buton au şters din jurnalul acestei deplasări suvenirul cu pricina.
După un labirint demn de mitologia greacă şi un traseu în care şoferul ne-a învârtit în cerc, delegaţia a părăsit zona fortificată. Fără ca cineva să înţeleagă cum şi pe unde, ne-am trezit ieşind pe aceeaşi cale de acces pe care intrasem. În maşină se lăsase liniştea. Îl văzuserăm pe Gaddafi.
