Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel mai interesant argument din discursul de luni al președintelui american Joe Biden despre retragerea din Afganistan a fost acela că SUA oricum nu avea nicio obligație să rămână în țara talibanilor, din moment ce nu și-a propus niciodată să facă acolo „nation-building”.
Acest argument, pe care nu se aștepta nimeni ca președintele să-l invoce drept scuză pentru o retragere atât de pripită la capătul a 20 de ani de prezență americană în Afganistan, este din punct de vedere tehnic adevărat. La o audiere din Congres din iulie 2002, ministrul de atunci al apărării, Donald Rumsfeld, îi explica așa unui parlamentar care îl întrebase despre criticile pe tema faptului că SUA nu avansează în Afganistan cu efortul de reconstrucție națională – „nation-building” (reclădirea unei țări după o schimbare radicală de regim, cu tot cu investiții în infrastructură, economie, instituții democratice, societate civilă): „Decizia de a avea o implicare limitată, spre deosebire de felul cum ar fi procedat URSS sau alte țări, și de a evita să fim priviți ca un ocupant străin, mai ales într-un loc ca Afganistanul, a fost teribil de importantă.”
Așadar, spre a evita să pară o putere de ocupație, SUA au acționat ca în Evul Mediu, când inchiziția condamna oamenii în numele autorității clericale, dar execuțiile concrete erau îndeplinite de autoritatea laică. În primul rând, efortul de „nation-building” a fost asumat de ISAF (International Security Assistance Force), coaliția multinațională autorizată de ONU în decembrie 2001 să susțină operațiunea militară Enduring Freedom a SUA și care din 2003 a acționat sub comanda NATO pentru menținerea păcii și contrainsurgența în raport cu talibanii. În al doilea rând, la aceeași audiere din 2002, Rumsfeld spunea că sunt peste 300 de ONG-uri cu care lucrează autoritățile americane în educație, reconstrucție, agricultură, sănătate, distribuirea de ajutoare umanitare, iar la cestea aveau să se adauge contractorii privați, deci aceleași norocoase categorii care aveau să se îmbogățească și în Irak.
Enduring Freedom, operațiunea militară prin care SUA și-a dorit să răzbune atentatul de la 11 septembrie 2001, a avut trei obiective: să-l ucidă pe Usama bin Laden, să dea jos de la putere regimul taliban pentru ca astfel să nu mai existe în Afganistan baze de antrenament ale Al-Qaida și să-i elimine pe teroriști „oriunde s-ar afla”, adică în peste 60 de țări, inclusiv SUA, așa cum estima Pentagonul că se întinde rețeaua Al-Qaida. Între timp, Usama bin Laden a fost ucis în 2011 în Pakistan, iar Enduring Freedom s-a sfârșit oficial în 2014, cu binecuvântarea fostului președinte Barack Obama, care zicea în discursul său solemn de atunci că „războiul cel mai lung din istoria Americii a ajuns la un final responsabil”, admițând însă chiar în frazele următoare că Afganistanul „rămâne un loc periculos”. Așa încât din 2015 a urmat operațiunea Freedom's Sentinel, axată pe contrainsurgență, iar ISAF a fost înlocuită cu o nouă coaliție sub comanda NATO, în misiunea denumită Resolute Support.
Insuccesul acestei misiuni, ca și al precedentei, a fost ilustrat de dezvăluirile triste publicate în 2019 de Washington Post, care arătau că numeroși oficiali americani, militari și civili, au mințit sistematic publicul despre războiul din Afganistan sub mandatele a trei președinți – George W. Bush, Barack Obama și Donald Trump. În interviurile secrete date pentru o agenție a Congresului creată pentru investigarea fraudei în zonele de război, sute de militari, consultanți, diplomați, directori de agenții federale recunoșteau că au făcut declarații optimiste fără nicio legătură cu realitatea din teren, au acceptat publicarea de sondaje și statistici false despre progresele din Afganistan, deși înțeleseseră foarte bine că războiul nu putea fi câștigat și că se pierd vieți omenești și sume enorme de bani din cauza birocrației din instituțiile statului american, a ignoranței și a orgoliului șefilor lor.
Doar două exemple din interviurile respective sunt de ajuns ca să dea o imagine a înfrângerii de acum. „Noi nu invadăm țările sărace ca să le îmbogățim. Nu invadăm statele autoritare ca să le democratizăm. Noi invadăm țările violente ca să le facem pașnice, iar în asta am eșuat clar în Afganistan”, recunoștea în 2016 James Dobbins, fost trimis special la Kabul sub regimurile Bush și Obama. „Cel mai mare proiect al nostru, desigur în mod involuntar și trist, cred că a fost dezvoltarea corupției în masă. Odată ce corupția a ajuns la nivelul pe care l-am văzut eu acolo, e undeva între incredibil de greu și de-a dreptul imposibil de eradicat”, mărturisea în același an Ryan Crocker, fostul ambasador american în Afganistan în 2002, 2011 și 2012, referindu-se la faptul că abundentul ajutor financiar american destinat guvernului afgan a structurat o adevărată cleptocrație în jurul fostului președinte Hamid Karzai (cel după care azi e denumit sinistrul aeroport din Kabul de unde încearcă să fugă localnicii), care a făcut ca populația să se scârbească de democrație și să se reorienteze spre talibani.
Prin urmare, retragerea de acum din Afganistan ar fi avut loc oricum, mai devreme sau mai târziu, indiferent ce președinte ar fi fost la putere, iar dacă Donald Trump era acum la Casa Albă, s-ar fi exprimat cu la fel de multă țâfnă la adresa afganilor rămași la mâna talibanilor și a oricăror voci critice față de brutalitatea stupefiantă a retragerii. Derobarea președintelui Joe Biden de la responsabilitatea demersului de „nation-building” are deci un rol complex: pe de o parte, să mai acopere din eșecul SUA și să mai înlăture din percepția de putere de ocupație, în spiritul descris mai sus de Donald Rumsfeld în 2002, dar și să proiecteze retroactiv peste acest război viziunea pe care și-ar fi dorit-o el, adică aceea expusă de James Dobbins în interviurile secrete citate și pe care nici alt oficial american n-a mai propus-o deschis până acum.
Joe Biden a făcut distincția, esențială pentru direcția de acum încolo a strategiei SUA, dintre antiterorism în general, adică ceea ce dorește el, și contrainsurgența pe plan local, adică ceea ce au urmărit până acum SUA, ISAF, NATO încercând să rezolve situația din Afganistan. „Am susținut timp de mulți ani că misiunea noastră trebuie să fie concentrată strict pe antiterorism, nu pe contrainsurgență sau pe reconstrucție națională”, a spus Biden. După el, atenția și resursele SUA trebuie să vizeze o amenințare teroristă nouă, care „a făcut metastaze mult dincolo de Afganistan, cu formațiuni ca Al-Shabab în Somalia, Al-Qaida în Peninsula Arabă, Al-Nusra în Siria, ISIS care încearcă să instituie un califat în Siria și Irak și să-și creeze filiale în multiple țări din Africa și Asia”.
Strategia lui Biden nu mai are în vedere însă nicio prezență militară permanentă în locurile enumerate, ci numai misiuni antiteroriste țintite, atunci și acolo unde constată că apar amenințări directe la adresa SUA, „inclusiv în Afganistan dacă va fi necesar”. Adică exact cum ar fi trebuit să procedeze de la bun început SUA în Afganistan în 2001, dacă ar fi avut inteligența și stăpânirea de sine să nu declanșeze războiul. Aceasta este cea mai importantă expunere de politică externă de până acum a președintelui Biden și una esențială pentru definirea strategiei militare a Americii. Ea clarifică și temerea referitoare la faptul că SUA nu mai au baze militare în unele state, așa cum se întâmplă de exemplu în statele din Asia Centrală vecine cu Afganistanul folosite în trecut de SUA pentru lupta cu talibanii.
Mai departe, îngrijorările despre ocuparea de către Rusia sau China a locului lăsat liber de americani, în stilul practicat până acum de analiștii de geopolitică, par să fi devenit brusc irelevante. Dimpotrivă, Joe Biden consideră că atât China, cât și Rusia „n-ar fi dorit nimic mai mult decât ca SUA să continue să bage miliarde de dolari în resurse și atenție, pe termen nelimitat, pentru stabilizarea Afganistanului”. După ultimele estimări, SUA a pierdut în Afganistan în cei 20 de ani peste 1.000 de miliarde de dolari, 2.500 de militari și circa 4.000 de civili. Cât despre apărarea de talibani a populației civile în Afganistan, lăsată la propriu cu ochii în soare după plecarea americanilor, Biden susține că nu se va mai face prin desfășurare de forțe militare, ci prin „diplomație, instrumente economice și ralierea lumii (libere) în jurul nostru”. O să aflăm în curând ce va însemna concret această promisiune.
