Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Octogenarul german Cornelius Gurlitt, care ascundea în apartamentul său munchenez 1.406 tablouri, cel mai probabil furate de nazişti de la evrei, nu are de gând să înapoieze de bunăvoie operele proprietarilor de drept.
Gurlitt, poreclit şi “fantoma”, dat fiind statutul său social dubios, a acceptat să stea de vorbă cu o jurnalistă. Este vorba despre Õzlem Gezer, care a petrecut 72 de ore în compania “fantomei”. De altfel, aceasta şi-a şi intitulat articolul publicat pe prima pagină a revistei Der Spiegel “Interviu cu o fantomă”.
Jurnalista care a reuşit
Gurlitt dispăruse în urmă cu patru zile. Ieşise din “vizuina” sa muncheneză, jurnaliştii, care-l pândeau zi şi noapte l-au abordat în faţa blocului, dar bătrânul a fost zgârcit la vorbă. A spus că se grăbeşte, că merge la medic, dar că se va întoarce. S-a urcat în taxi şi dus a fost. Câteva minute mai târziu, alţi jurnalişti îi semnalau prezenţa la aeroportul din Munchen. Era însoţit de o femeie, spuneau sursele citate. Încă de atunci a apărut bănuiala că ar fi vorba despre Õzlem Gezer, de la Der Spiegel. Publicarea “Interviului cu o fantomă” a risipit orice dubiu. Ea este cea care a reuşit performanţa de a-l face să vorbească pe ciudatul octogenar. Omul spune că aceste capodopere care au fost descoperite în apartamentul său şi confiscate în februarie 2012 erau “iubirea vieţii lui”. Şi, evident, trebuie să-i fie înapoiate.
Invazia “străinilor”
Nimeni nu-l văzuse pe Gurlitt în pijama până în acea zi de februarie a lui 2012, când “au venit, au spart yala şi au pătruns în casă” “străinii”, aşa cum îi numeşte el pe investigatorii de la Procuratura din Augsburg care i-au confiscat tablourile.
Apartamentul din Munchen era lumea lui. Dar “străinii” au reuşit să pătrundă acolo. Au venit mulţi, circa 30, au petrecut patru zile împachetându-i viaţa în pături, băgând-o în cutii şi luând-o cu ei. Peste 1.000 de opere de artă. Între timp, el a stat într-un colţ şi a aşteptat tăcut. I-a urmărit cum i-au scos de pe perete “Doi călăreţi pe plajă”, al lui Max Liebermann, tabloul care stătea acolo de zeci de ani şi i-au luat Chagall-ul din dulap. N-au lăsat nimic în urma lor, nici măcar valiza în care avea picturile sale favorite, o colecţie de opere pe hârtie. Zeci de ani, Gurlitt le-a răsfoit seară de seară, pentru a le admira. Apoi au plecat, iar Gurlitt a rămas singur.
“Nu o să mă sinucid”
Unica persoană care a venit să-i ofere sprijin era o specialistă în consiliere psihologică. Descrie această “vizită” folosind termeni precum “oribilă” şi “tragică”. A asigurat-o pe specialistă că nu intenţionează să se sinucidă şi i-a cerut să plece.
Este ceea ce şi-a amintit în timpul discuţiei purtate cu jurnalista de la Der Spiegel. Care ne relatează că, din acea zi, Gurlitt a rămas singur în apartamentul din Munchen, un oraş pe care-l numeşte acum “închisoare”.
De când săptămânalul german Focus a detonat bomba despre descoperirea făcută în 2012 în apartamentul lui Gurlitt, presa din întreaga lume încearcă să-l prindă pe bătrân pentru a-l trage de limbă. De câte ori iese din clădire, e atacat de blitz-urile aparatelor foto, de parcă ar fi un criminal de război. Persoane străine îi bat constant la uşă şi-i strecoară scrisori în cutia poştală.
Nebuloasa
Capodoperele găsite la el, semnate de Chagall, Max Beckmann, Franz Marc, Picasso sau Matisse, fuseseră adunate de tatăl său, Hildebrand Gurlitt, critic de artă, director de muzeu şi negustor de artă care a murit în 1956, unul dintre cei patru bărbaţi acceptaţi de nazişti pentru a face negoţ de artă. Nu se ştie cât de legal a obţinut Hildebrand operele. În clipa asta, nimeni nu ştie nici cât de îndreptăţit e fiul lui să le păstreze. Cornelius Gurlitt, care nu doreşte decât să fugă din acest loc unde se simte vânat, crede că au fost obţinute în deplină legalitate şi că el, ca moştenitor, trebuie să le recapete.
Vorbea cu tablourile
Vorbea cu picturile sale. Erau prietenii lui, însoţitorii lui loiali, căci în viaţa reală nu avea pe nimeni. A considerat că misiunea vieţii lui este să protejeze comoara tatălui, iar de-a lungul anilor a pierdut legătura cu realitatea.
Marţea trecută a părăsit apartamentul din Munchen pentru a doua oară după ce săptămânalul Focus a scris despre el. Prima oară a ieşit la cumpărături, iar reporterii au sărit pe el. După asta, a petrecut 10 zile în apartamentul său cu jaluzelele trase, nefăcând nimic. Spune că abia mai doarme, iar când o face, are coşmaruri. Uneori mai porneşte radioul, dar îl opreşte rapid. Marţea trecută a plecat cu trenul spre un mic oraş din sudul Germaniei, pentru a merge la medic. Călătoria durează trei zile.
“Nu sunt Boris Becker, ce vor de la mine?”
“Nu sunt Boris Becker”, spune. “Ce vor toţi oamenii ăştia de la mine? Încerc să fiu o persoană cât mai liniştită. Tot ce am vrut a fost să trăiesc alături de tablourile mele. De ce mă fotografiază toţi şi mă dau în ziare, unde apar de obicei numai dubioşii?”, se întreabă, ca pentru sine. Pentru că nu înţelege de ce sunt oamenii interesaţi de proprietatea sa. E măcinat de acest “ghinion fatal”, acela de a fi obligat să spună adio moştenirii tatălui său. Ar fi trebuit să o protejeze aşa cum a făcut-o tatăl lui, pe care îl vede ca pe un erou.
În numele tatălui
Toată viaţa a fost un fiu şi un moştenitor, misiunea sa fiind de a păstra moştenirea tatălui. Spune că dacă ar fi trăit în altă parte, toate astea nu s-ar fi întâmplat. Nu a avut niciodată încredere în oamenii din Munchen, iar situaţia de acum e din cauza mamei sale, care a dorit să se mute în cartierul Schwabing din Munchen, după ce a murit tatăl său.
Cornelius avea 27 de ani pe atunci. Nu îi plăcea să ia decizii, nu era un om de acţiune, ca tatăl său, nu era un lider, ci îi plăcea să fie condus. Avea încredere în mama sa, care a cumpărat două apartamente pe strada Arthur Kutscher Platz. Acum, după 53 de ani, Gurlitt spune că totul a fost o greşeală. “Munchen este sursa răului”, spune el. “Aici s-a fondat mişcarea”, spune, referindu-se la Hitler şi la Partidul Nazist, fiind de părere că răul încă sălăşuieşte în oraş.
Nu s-a mai uitat la televizor din 1963
Omul pare rupt de timp. Nu s-a mai uitat la televizor de când a fost lansat al doilea canal de televiziune publică german, în 1963. Îşi face rezervări la hotel prin poştă, scriind scrisori la maşină şi semnându-le cu stiloul, solicitând taxiuri care să-l ia de la gară. E uluit de telefoanele care afişează numărul apelantului. Ştie că e posibil să cauţi diverse pe Internet, dar nu a făcut-o niciodată. Şi-a petrecut toată viaţa lângă picturile sale. Nu a interacţionat cu oamenii, iar experienţa de viaţă a acumulat-o din cărţi.
A visat să trăiască până la 90 de ani. “Sunt oameni care mai pot urca pe munţi la 97, dar nu voi apuca vârsta aia”, spune. Şi revine la ale lui:”Mai bine aşteptau până muream, ca să-şi ia picturile”. Chiar nu înţelege ce vor oamenii de la el. Acum tablourile sunt la procurorul din Augsburg, deci cine vrea, n-are decât să meargă să le vadă. El ştie multe despre originea lor, dar nu vrea să vorbească, ca despre o poveste de dragoste care nu trebuie dezvăluită. “N-am iubit niciodată nimic în afară de picturile mele”, mărturiseşte. Întrebat dacă a iubit vreodată vreo persoană, a răspuns categoric: “Oh, nu!”.
Cea mai grea despărţire din viaţă
A experimentat multe despărţiri în viaţă. Accidentul fatal de maşină al tatălui, moartea mamei, cancerul surorii sale. “Să mă despart de picturile mele a fost cel mai greu lucru posibil”, mărturiseşte acum. “Sper că totul se va clarifica în curând şi mi se vor da tablourile înapoi”, este fraza care s-a tot repetat de-a lungul celor 72 de ore petrecute de jurnalistă cu Gurlitt.
Are probleme cardiace. Merge o bucată scurtă de drum şi trebuie să se aşeze pentru 5 minute, să-şi revină. Medicul lui, un internist, este la sute de kilometri distanţă de Munchen. Încearcă să-l convingă să meargă la un azil. Doar are nevoie de un taxi pentru a merge până la magazinul care este la numai 300 de metri distanţă de casă!
La trei luni îşi cumpără un bilet la clasa a doua pentru un ICE (tren de viteză) cu 102 euro, fără să-şi rezerve loc. Stă pe scaunele rabatabile de pe culoare, să nu fie nevoit să se uite în ochii altora. Îşi ţine valiza lângă el, căci înăuntru are pijamaua, pâine, mezeluri şi băutura carbogazoasă favorită. Are nevoie de hrană seara, la hotel.
E punctual, nu îi plac lucrurile neprogramate. Are programare la medic joi, dar pleacă de marţi din Munchen.
Speră să se întâmple ceva care să distragă atenţia lumii de la cazul său.
În copilărie, se juca printre tablouri
Îşi aminteşte că s-a jucat în copilările printre aceste tablouri. S-au mutat cu el dintr-un oraş în altul, atârnând pe pereţii sufrageriilor sau holurilor. Tatăl său le sorta şi le iubea. Acasă, în familie, nu se vorbea prea bine despre Hitler.
Tatăl lui vorbea fluent franceză şi engleză. El nu vorbeşte decât engleză, dar nu prea grozav. Tot timpul a vrut să-i facă pe plac tatălui. După liceu, a studiat istoria artei la Universitatea din Koln. Dar a renunţat, şi nu vrea să-şi amintească despre asta. A călătorit o dată la Paris, cu sora lui.
A trăit mai întâi cu părinţii, apoi cu sora, apoi cu mama lui. Dar oriunde ar fi trăit, a rămas o fantomă.
Spune că tatăl său nu a luat nimic de la vreo persoană privată, ci doar din muzee şi de la negustori de artă, şi doar a cooperat cu naziştii, pentru că dorea să salveze picturi de la ardere.
“Nu sunt curajos ca tata”
“N-am comis nicio crimă, n-am greşit cu nimic. Dacă aş fi făcut-o, m-ar fi trimis în închisoare până acum”, spune el cu convingere. “Nu o să dau nimic de bunăvoie. Sper să se termine totul şi să-mi recuperez tablourile”, adaugă el.
Este acuzat de evaziune fiscală şi de tăinuire. Dar spune că a dat suficiente documente care îi atestă nevinovăţia. “Nu sunt la fel de curajos ca tata. El iubea arta şi a luptat pentru ea. Procurorul trebuie să-i apere reputaţia”, spune Gurlitt.
Afirmă că a primit o scrisoare în care i se spune că o parte dintre tablouri îi vor fi returnate. Nu ştie care dintre ele. Dar el nu-l crede pe procuror. “Nu am vrut niciodată nimic de la stat”, adaugă.
Probleme mari de sănătate
Nu are pensie, nu are asigurare de sănătate, dar îşi plăteşte impozitul pe proprietate. N-are alte legături cu autorităţile germane. Şi-a reînnoit întotdeauna paşaportul german la Consulatul din Salzburg, dar i-a expirat acum doi ani.
Ultima oară când a fost în Austria, la locuinţa din Salzburg, a fost dus la spital, pentru că nu mai putea merge. Tot din cauza inimii. A stat într-o clinică o lună întreagă. Sănătatea i s-a deteriorat în ultimii ani. Are şi cataractă. Şi-a plătit medicii cu bani cash. În toamna lui 2011 a vândut la licitaţie “Dresorul de lei” al expresionistului Max Beckmann, pentru că avea nevoie de bani ca să se îngrijească.
Pregătirea pentru controlul medical
Nefiind obişnuit să vorbească altora, îşi pregăteşte întâlnirea cu medicul ore în şir. Cu o noapte înaintea programării, se culcă la 6 după-masa, iar de trezit, se trezeşte la 2 dimineaţa. Programarea e la 8:40, dar el are nevoie de timp pentru a se pregăti. Are o rană la picior care-i sângerează de câteva luni, vrea un bandaj nou. Cheamă un taxi pentru a merge 300 de metri până la cabinet. Aparatul arată 3,40 euro, dar el plăteşte 20. Medicul a constatat că problemele cardiace sunt mai grave decât de obicei, comentând că probabil e totul din cauza agitaţiei din ultimele zile.
“Ce stat e ăsta?”
La revenirea în camera de hotel, a văzut în ziare tablourile lui. Şi s-a îngălbenit. “Ce stat e ăsta care îmi publică proprietatea?”, se întreabă. Are ochii înlăcrimaţi şi şopteşte, ca pentru sine:”Trebuie să se întoarcă la mine”.
A doua zi, află că ministrul bavarez de Justiţie, Winfried Bausback vrea ca autorităţile să stea de vorbă cu Gurlitt, eventual să negocieze. “E o greşeală. Nu o să vorbesc cu ei şi nu o să dau nimic înapoi de bunăvoie. Procurorul are destule date pentru a mă exonera”.
“Mi-e dor de tablouri!”
Ar vrea să mai vândă un tablou pentru a-şi plăti cheltuielile medicale. Restul “comorii” va trebui să se întoarcă în apartamentul din Munchen. “Mi-e dor de picturile astea. Acum îmi dau seama”, declară, dând asigurări că nu le-ar da niciunui muzeu din lume. Au destule de expus, spune. “Când o să mor, treaba lor, să facă ce vor cu ele”, zice, dar până atunci vrea un pic de “pace şi linişte”, le vrea cu el.
Citește pe Antena3.ro
