Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O demisie a pepei este posibilă, atâta timp cât acesta o face de bună voie şi o anunţă oficial. Demisia papei este reglementată de canonul 332, însă prevederile nu stipulează şi cui anume trebuie papa să-şi înainteze demisia, dat fiind că nu are superiori. Demisia poate fi declarată fie în faţa membrilor clerului, fie în faţa mulţimii, într-o declaraţie publică.
Uzanţele spun că demisia trebuie să fie prezentată în faţa decanului cardinalilor, pentru ca aceştia să fie siguri că pontiful nu mai vrea să continue şi să poată începe procesul de alegere al unui nou papă.
Primul caz în care un papă a renunţat la mandat a fost cel al lui Benedict al IX-lea, în 1045, care a fost plătit de succesorul său, Grigore al VI-lea să renunţe. Grigore al VI-lea însuşi a renunţat în 1047, pentru că aranjamentul pe care l-a făcut cu Benedict a fost considerat simoniac.
Cel mai bine cunoscut exemplu a fost cel al papei Celestin al V-lea, în 1294. După cinci luni de pontificat, acesta a decretat solemn că demisia este posibilă, fiind primul care să o facă oficial, imediat după decret.
Celestin a mai trăit doi ani, într-o mănăstrire, fiind canonizat după moarte.
Ultimul caz în care un papă a demisionat a fost cel al papei Grigore al XII-lea (1406–1415), care a făcut acest gest pentru a pune capăt unei schisme a Bisericii Catolice (din 1378 existau doi papi, unul la Roma, altul la Avignon). Grigore al XII-lea a propus ca atât el, cât şi papa de la Avignon să demisioneze, urmând să fie ales apoi unul singur.
Au existat şi papi care au întocmit acte de demisie în alb, care ar fi devenit efective în anumite cazuri. Astfel, papa Pius al XII-lea a întocmit un document potrivit căruia, dacă ar fi fost închis de nazişti, cardinalii ar fi trebuit să aleagă un alt papă.
Papa Ioan Paul al II-lea a întocmit un act similar care ar fi devenit efectiv în cazul în care ar fi suferit de o boală incurabilă, care l-ar fi împiedicat să-şi facă datoria.
Uzanţele spun că demisia trebuie să fie prezentată în faţa decanului cardinalilor, pentru ca aceştia să fie siguri că pontiful nu mai vrea să continue şi să poată începe procesul de alegere al unui nou papă.
Primul caz în care un papă a renunţat la mandat a fost cel al lui Benedict al IX-lea, în 1045, care a fost plătit de succesorul său, Grigore al VI-lea să renunţe. Grigore al VI-lea însuşi a renunţat în 1047, pentru că aranjamentul pe care l-a făcut cu Benedict a fost considerat simoniac.
Cel mai bine cunoscut exemplu a fost cel al papei Celestin al V-lea, în 1294. După cinci luni de pontificat, acesta a decretat solemn că demisia este posibilă, fiind primul care să o facă oficial, imediat după decret.
Celestin a mai trăit doi ani, într-o mănăstrire, fiind canonizat după moarte.
Ultimul caz în care un papă a demisionat a fost cel al papei Grigore al XII-lea (1406–1415), care a făcut acest gest pentru a pune capăt unei schisme a Bisericii Catolice (din 1378 existau doi papi, unul la Roma, altul la Avignon). Grigore al XII-lea a propus ca atât el, cât şi papa de la Avignon să demisioneze, urmând să fie ales apoi unul singur.
Au existat şi papi care au întocmit acte de demisie în alb, care ar fi devenit efective în anumite cazuri. Astfel, papa Pius al XII-lea a întocmit un document potrivit căruia, dacă ar fi fost închis de nazişti, cardinalii ar fi trebuit să aleagă un alt papă.
Papa Ioan Paul al II-lea a întocmit un act similar care ar fi devenit efectiv în cazul în care ar fi suferit de o boală incurabilă, care l-ar fi împiedicat să-şi facă datoria.
