Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din anul 2003 şi până în 2008, procentul europenilor occidentali care au dorit ca Statele Unite să conducă destinele lumii a scăzut dramatic, de la 64% aproape de 20 %, la fel încrederea în Bush s-a diminuat cu zeci de procente. Majoritatea publicului, din întreaga lume, a crezut că administraţia Bush jr. a acţionat numai pentru interesele sale, ignorându-le pe ale aliaţilor euroatlantici, ceea ce a amplificat opoziţia generală faţă de unilateralismul SUA în afacerile internaţionale. Tratamentul prizonierilor islamici la Bagdad şi la Guantanamo a provocat pretutindeni o reacţie atât de negativă, încât fostul consilier pentru Securitatea Naţională, Zbigniew Brzezinski, a apreciat că simbolul Americii nu mai este Statuia Libertăţii, ci temniţa de maximă securitate de la baza militară americană din Cuba. Totodată, sprijinul public pentru NATO s-a diminuat, în paralel cu intrarea Americii într-un con de umbră, precum şi cu transformarea treptată a organizaţiei dintr-una militară, într-una de control politic, pază, intervenţie şi securitate.
Cu Băsescu lucrurile au stat exact la fel. Anunţul făcut la inaugurare, că axa Washington – Bucureşti va fi vectorul exclusiv al politicii externe a României în viitor, a stârnit imediat critici vehemente la principalele Cancelarii vest-europene, a dus la instaurarea aproape spontană a unei carantine politice şi diplomatice împotriva României, în vestul şi estul Europei. A început lungul “îngheţ” al politicii externe româneşti, de aproape opt ani. În aceşti opt ani, câştigurile firave de imagine obţinute de preşedinţi şi guvernări anterioare, apropierea de puternica Franţă şi alte ţări mai importante din vestul continentului; rezultatele pozitive, puţine câte au fost, obţinute în cursului procesului de preaderare, aderarea propriuzisă de la 1 ianuarie 2007, toate acestea s-au risipit treptat, anihilate de performanţa negativă generală a administraţiei Băsescu. România preluată de acesta în decembrie 2004 a involuat mult pe plan intern, la fel pe plan extern, deficitul de imagine internaţională a ţării este astăzi mai adânc şi, aparent, mai de neremediat ca oricând în trecut. După aproape şase ani de la intrarea în Uniunea Europeană, absorbţia fondurilor europene continuă să nu se întâmple şi va împinge, probabil, Bruxellesul către gestul radical al suspendării lor; porţile spaţiului Schengen rămân zăvorâte; cooperarea regională este aproape zero; proiectele de dezvoltare şi integrare continentală zac neatinse, cel mult în stadiul de studii de fezabilitate, şi sunt resuscitate ocazional, în cazul investigaţiilor nu ştiu cărei comisii sau comisar UE, sau ale mediei. Împreună cu cele ale ţării, reputaţia şi imaginea externă ale instituţiei prezidenţiale sunt pulbere. În ce priveşte imaginea negativă pe plan internaţional adusă ţărilor lor, Statele Unite şi România, între Bush 2006-2008 şi Băsescu 2012 s-a instalat un semn de egalitate perfectă;
4. Bush jr. şi Băsescu au ajuns preşedinţi în aceleaşi condiţii contestate şi neelucidate nici până astăzi, victoriile lor electorale rămân suspectate că s-au produs în urma unor fraude, presiuni şi şantaje. Astfel, la 7 noiembrie 2000, la West Palm Beach, existând bănuiala că republicanii ar fi fraudat alegerile, cazul a ajuns în Curtea Supremă a statului Florida, decizia a întârziat o lună, s-a procedat la o a treia numărare a voturilor, mecanică. În final, după presiuni insuportabile, Bush a avut câştig de cauză, a devenit preşedinte cu voturile electorilor, dar cu peste jumătate de milion mai puţine voturi populare la nivel naţional, decât adversarul său democrat, caz unic în istoria de peste 200 de ani a alegerilor prezidenţiale americane.
La fel, la Bucureşti, pe traiectoria setată (locked up) probabil undeva în Virginia, Maryland, sau District of Columbia încă din 2000 (câştigarea Primăriei Capitalei) şi 2001 (preluarea PD-ului), Băsescu a revenit în forţă în 2004, a vorbit de fraudarea electronică a alegerilor şi a ameninţat cu o mare revoltă “portocalie” în Piaţa Universităţii (scenariul ucrainean); s-a linştit brusc cu două zile înainte de turul II, a anunţat la ultima apariţie televizată, la B1 TV, că “România va rămâne ancorată în politicile SUA”; ambasadorul efemer american la Bucureşti, Jack Dyer Crouch II (specialist în “revoluţii portocalii” în fostul spaţiu ex-sovietic, spuneau surse ale vremii), s-ar fi întâlnit cu contracandidatul Adrian Năstase chiar la 12 decembrie, înainte de închiderea turului II (afirmau aceleaşi surse), tur II pe care Băsescu l-a “suflat” pe ultimii metri PSD-ului şi candidatului său şi a ajuns, astfel, preşedintele României. La fel în 2009, l-a învins pe pesedistul Mircea Geoană tot în turul II şi tot “la fotografie”. A câştigat halucinant, cu voturile umflate ca număr ale emigraţiei de la Paris (oficial, un vot la fiecare 13 secunde, cât timp urnele au stat deschise!), la câteva zecimi de procent, după ce pierduse, exact la fel ca Bush în 2000, voturile la nivel naţional, adică cele din ţară (?!) Din 2000 şi până în prezent, cariera prezidenţială şi, în general, politică a lui Traian Băsescu, susţinută de unele cercuri interesate de la Washington, a fost şi rămâne o fraudă imensă. Şi o insultă la adresa democraţiei, a alegerilor libere într-un stat european membru al Uniunii Europene şi al NATO, precum şi la adresa poporului român. (va urma)
* Acest serial face parte din volumul autorului, în curs de pregătire, cu titlul: Româno-Americana. 1972-2012
Citește pe Antena3.ro
