Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pare o ipoteză paradoxală. La urma urmei, Statele Unite tocmai au răpit un lider străin, iar Donald Trump a anunțat că va „conduce” Venezuela. Scenariul seamănă mai degrabă cu o demonstrație de forță decât cu decăderea unei superputeri convinse de propria invincibilitate.
Schimbare de direcție
Marea „virtute” a lui Trump, dacă poate fi numită astfel, este franchețea. Predecesorii săi de la Casa Albă își camuflau deseori interesele brutale sub retorica „democrației” și a „drepturilor omului”. Trump, însă, a renunțat de mult timp la această mască.
În 2023, el se lăuda fără ocolișuri: „Când am plecat, Venezuela era gata să se prăbușească. Am fi preluat-o, am fi luat tot petrolul, era chiar lângă noi!”
Afirmația sa nu a fost o scăpare de moment. Logica acaparării de resurse – și nu numai – este expusă clar în Strategia Națională de Securitate a SUA, publicată recent de către administrația Trump.
Documentul admite un adevăr mult timp negat la Washington: hegemonia globală a SUA s-a încheiat.
„După Războiul Rece, elitele politicii externe americane s-au convins că dominația permanentă asupra întregii lumi este în interesul nostru.”, se arată în document, cu un dispreț abia mascat. „Zilele în care Statele Unite susțineau întreaga ordine mondială, asemenea titanului Atlas, au apus, însă!”. În esență, acest enunț cântă prohodul statutului de superputere unică, deținut de America.
În locul acestui statut apare o lume a imperiilor rivale, fiecare impunându-și propria sferă de influență. Pentru SUA, această sferă este continentul american.
„După ani în care au neglijat acest aspect, Statele Unite vor reafirma și aplica Doctrina Monroe pentru a restabili supremația americană în emisfera vestică.”, mai susține noua strategie.
Formulată la începutul secolului al XIX-lea, Doctrina Monroe pretindea că blochează colonialismul european. În realitate, aceasta a pus bazele dominației Americii asupra spațiului latino-american, aflat în „curtea din spate” a SUA.
Violența din America Latină, facilitată de administrațiile de la Washington, nu este o noutate. Unul dintre exemplele cele mai cunoscute este instaurarea dictaturii de dreapta venite la putere în urma loviturii de stat din Chile, sprijinită de către CIA, împotriva președintelui socialist Salvador Allende.
„Nu văd de ce ar trebui să stăm și să privim cum o țară devine comunistă din cauza iresponsabilității propriului popor.”, declara, la vremea respectivă, secretarul de Stat american de atunci, Henry Kissinger.
Aceeași logică a stat la baza sprijinului SUA pentru regimuri controversate din Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Bolivia, dar și din America Centrală și Caraibe.
În ultimele trei decenii, această dominație a fost pusă, însă, sub semnul întrebării. Așa-numitul „val roz” al guvernelor progresiste, condus de președintele Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva, a încercat să impună o mai mare autonomie regională. În paralel, China – principalul rival al SUA – și-a extins rapid influența pe continent.
Comerțul bilateral de bunuri dintre China și America Latină a fost, în 2023, de 259 de ori mai mare decât în 1990. China este astăzi al doilea partener comercial al regiunii, după Statele Unite. La finalul Războiului Rece, nici măcar nu intra în top 10.
Venezuela - un început
Atacul lui Trump asupra Venezuelei pare a fi prima mutare, în încercarea de a răsturna această nouă realitate.
Experiența primului mandat al lui Trump i-a făcut pe mulți să creadă că șeful Casei Albe a fost doar un lider gălăgios și nu unul periculos.
La vremea respectivă, el ajunsese la un compromis cu elita republicană tradițională, iar președinția sa se derula după un troc nescris, dar simplu: reduceri de taxe și facilități legislative pentru mediul de afaceri, în schimbul libertății acordate președintelui de a-și revărsa opiniile neconvenționale, la nesfârșit, pe rețelele sociale.
În al doilea său mandat, Trump nu mai este însă o simplă figură populistă zgomotoasă. Președintele pare decis să instaureze un regim de extremă dreapta, în toată regula.
Când îi amenință pe omologii săi, aleși democratic, din Columbia și Mexic, el poate fi crezut. La fel, și atunci când declară, cu o satisfacție abia mascată, că Havana „e gata să cadă”. Iar când afirmă răspicat: „Avem nevoie de Groenlanda!”, sensul cuvintelor liderului de la Casa Albă poate fi perceput literal: după toate aparențele, Trump chiar intenționează să anexeze peste două milioane de kilometri pătrați de teritoriu european.
Fără îndoială, Trump a remarcat reacția timidă a Europei la atacul său asupra Venezuelei. Cu toate acestea, confiscarea unui teritoriu suveran danez de către Statele Unite ar însemna, inevitabil, sfârșitul NATO, alianță fondată pe principiul apărării colective.
Teritoriul Danemarcei ar fi acaparat la fel de brutal precum teritoriile Ucrainei de către Rusia. În acest scenariu, indiferent de murmurul timid venit dinspre Londra, Paris sau Berlin, alianța occidentală ar ajunge la un capăt de drum.
Potrivit mai multor analiști politici de peste Ocean, după prăbușirea Uniunii Sovietice, elitele americane ar fi avut sentimentul că sunt invincibile din punct de vedere militar și că modelul lor economic reprezintă un punct final al evoluției umane.
Această stare de siguranță ar fi dus direct la eșecurile din Irak, Afganistan și Libia, precum și la criza financiară din 2008. Elitele americane le-au promis cetățenilor vise utopice, pentru ca apoi să-i târască dintr-o criză în alta, susțin aceleași voci.
Trumpismul însuși s-a născut din această deziluzie colectivă. Răspunsul „America First” la declinul SUA nu este însă o reformă internă, ci abandonarea dominației globale în favoarea unui imperiu emisferic.
Din această perspectivă, indulgența lui Trump față de ambițiile Rusiei în Ucraina nu mai pare de neînțeles. Încă din 2019, Moscova ar fi propus – potrivit unor relatări din presa de peste Ocean – extinderea influenței americane în Venezuela, în schimbul retragerii SUA din Ucraina.
Nu știm dacă un asemenea târg a fost încheiat. Știm însă cu certitudine că o nouă ordine mondială se naște sub ochii noștri: una în care puteri tot mai autoritare folosesc forța brută pentru a-și domina vecinii și a le acapara resursele. Ceea ce odinioară părea o anomalie, începe să prindă formă acum, în plină zi.
Întrebarea nu este dacă acest lucru se întâmplă, ci dacă mai există mijloacele, voința și capacitatea de a riposta.
Citește pe Antena3.ro
