Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deși președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, și premierul ungar, Viktor Orban, invocă obiecții diferite față de intrarea Suediei, a cărei armată cu o capacitate de luptă avansată ar putea spori puterea militară a NATO, reticența lor comună dezvăluie modul în care o opoziție limitată, chiar și a unui singur membru, poate perturba prioritățile alianței, susținute pe scară largă.
Liderii puternici sunt aliați problematici, deși importanți, ai NATO. Erdogan, care tocmai a obținut o victorie electorală ce i-a consolidat peste două decenii de putere, și Orban, care a menținut legături cordiale cu Putin și a respins o parte din ajutorul european pentru Ucraina, s-au confruntat cu critici pentru practici antidemocratice, dar și cu recunoașterea contribuțiilor lor militare și de altă natură la alianță.
Disputa privind aderarea Suediei, care necesită aprobarea parlamentarilor turci și maghiari pentru a fi finalizată, nu reprezintă doar o amenințare la adresa dorinței lui Biden de a se lăuda cu administrarea unui NATO puternic, ci scoate la lumină și o serie de diferențe care slăbesc alianța, inclusiv fisurile în privința nivelelor cheltuielilor militare, controversele asupra acceptării Ucrainei în blocul transatlantic și, cel mai recent, decizia Casei Albe de a furniza Kievului muniții cu dispersie.
Summitul din 11-12 iulie are loc în contextul în care liderii ucraineni cer insistent armament suplimentar din partea Occidentului - inclusiv avioane de luptă -, despre care spun că este vital pentru a învinge în contraofensiva lor pentru recuperarea teritoriului ocupat de Rusia. De asemenea, ei exercită presiuni puternice pentru un calendar clar de aderare a țării lor la NATO.
Erdogan nu se lasă
La fel ca Finlanda, care și-a finalizat procesul de aderare în aprilie, Suedia a abandonat strategia sa de nealiniere militară, ca răspuns la invazia lui Putin. În pofida deciziei lui Erdogan de a renunța la obiecțiile guvernului său față de aderarea Finlandei în martie, acesta a refuzat să aprobe și intrarea Suediei.
Diplomații se străduiesc acum - după luni în care și-au exprimat încrederea că summitul de la Vilnius va oferi o șansă de a sărbători aderarea Suediei - să convingă Ungaria și mai ales Turcia să trimită un semnal clar că vor permite în cele din urmă intrarea țării nordice în NATO.
Motivele Turciei de a se opune aderării Suediei includ ceea ce Ankara susține că este refuzul de a extrăda persoane pe care le consideră teroriști, între care membri ai Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) și ai unei mișcări acuzate că a încercat să răstoarne guvernul de la Ankara, în 2016.
Turcia s-a plâns, de asemenea, de protestele față de Erdogan organizate în Suedia și de demonstrațiile la care a fost ars Coranul.
Aceste nemulțumiri s-au combinat cu retorica populistă pe care Erdogan a folosit-o acasă, în special în cursul alegerilor prezidențiale din luna mai, atunci când și-a prezentat adversarii ca fiind simpatizanți ai militanților kurzi și dușmani ai valorilor familiei musulmane tradiționale, teme care au rezonat atât cu alegătorii naționaliști, cât și cu baza de susținători ai președintelui turc.
Liderul autocrat a reluat aceste teme săptămâna trecută, calificând incendierea Coranului la Stockholm, în timpul sărbătorii musulmane Eid al-Adha, drept „un act atroce”, care nu a constituit „un incident izolat”.
În timp ce oficiali americani de rang înalt și ai NATO insistă asupra faptului că executivul de la Stockholm a respectat termenii schițați anul trecut pentru a calma preocupările Ankarei în materie de securitate - inclusiv modificarea Constituției și aprobarea unor legi mai dure împotriva terorismului - Erdogan a refuzat să trimită parlamentarilor turci protocolul de aderare a Suediei.
F-16, monedă de schimb
Sinan Ulgen, cercetător principal la Carnegie Europe din Bruxelles, susține că, deși a existat „un unghi intern” al poziției Turciei față de Suedia, pe care Erdogan l-a folosit pentru a obține sprijin politic, opoziția sa nu a fost „niciodată doar un instrument electoral”. Mai degrabă, spune Ulgen, citat de publicația „The Washington Post”, este o monedă de schimb pentru a obține o concesie-cheie din partea Statelor Unite.
Și alți oficiali și analiști afirmă că prețul acceptării Turciei pare a fi un acord de 20 de miliarde de dolari pentru avioane de luptă americane F-16, înțelegere susținută chiar de administrația Biden pe motiv că ar întări apărarea estică a NATO, dar care se confruntă de mai mult timp cu opoziția Congresului american.
În acest stadiu, aprobarea de către Turcia a candidaturii Suediei la NATO „are mai mult de-a face cu ceea ce vor sfârși SUA prin a face sau nu, decât cu ceea ce a făcut Suedia”, declară Ulgen.
În timp ce senatorul american Robert Menendez, președintele Comisiei pentru Relații Externe a Senatului SUA, se opune de mult timp vânzării de F-16, din cauza dosarului drepturilor omului în Turcia, precum și a poziției antagoniste a Ankarei față de Grecia, membră NATO, adversarii acordului se înmulțesc, pe măsură ce întârzierea aderării Suediei se prelungește.
Congresmenii, inclusiv liderul minorității din Senat, Mitch McConnell, afirmă acum că nu vor susține vânzarea de avioane de luptă, până când Turcia nu cedează.
Relație cu năbădăi
La baza presiunii menținute de Erdogan asupra Suediei se află și relația complexă a țării sale cu Rusia, cu care Turcia are legături economice puternice, dar și o și rivalitate geostrategică. Deși atât Erdogan, cât și Putin se consideră contraponderi globale ale puterii SUA, Turcia și Rusia s-au aflat de părți opuse într-o serie de conflicte, inclusiv în Libia și Siria.
Spre exemplu, după ce turcii au doborât un avion de vânătoare rusesc, în 2015, Rusia a oprit un flux profitabil de turiști pe coasta mediteraneană a Turciei, precum și importul de produse agricole turcești.
Concomitent, legăturile Turciei cu Rusia au fost un subiect frecvent de dispută cu Washingtonul. Când Ankara a achiziționat un sistem rusesc avansat de apărare aeriană, Casa Albă a răspuns cu sancțiuni și a scos Turcia din programul său de avioane de luptă F-35.
Acest lucru i-a oferit lui Putin o dublă victorie: incidentul a creat o fisură în cadrul NATO și a împiedicat desfășurarea de avioane extrem de performante în apropierea trupelor rusești din Siria.
Alteori, legăturile turco-rusești au adus beneficii Occidentului, de exemplu atunci când Turcia a ajutat la medierea unui acord între Moscova și Kiev pentru reluarea exporturilor de cereale ucrainene prin Marea Neagră sau a contribuit la organizarea unui schimb de prizonieri de război de rang înalt.
„Este o relație complicată și nuanțată”, consideră David Satterfield, fost ambasador al SUA în Turcia și actual director al Institutului Baker pentru politici publice de la Universitatea Rice, care descrie în acest fel legăturile Turciei cu Rusia. „Dar, în cele din urmă, este o relație pe care noi, în calitate de membru NATO, o considerăm valoroasă pentru alianță”, adaugă analistul politic, citat de „The Washington Post”.
De altfel, mai mulți diplomați și comandanți militari subliniază că Ankara, care comandă a doua cea mai mare forță terestră a NATO și a trimis trupe pentru a participa la misiuni ale alianței, inclusiv în Afganistan, rămâne un contribuabil valoros.
Turcia a fost, de asemenea, un susținător de încredere al Ucrainei, vânzând drone armate Kievului chiar înainte de invazia lui Putin din 2022.
Orban, în barcă cu Putin și liderul turc
Nici Budapesta nu s-a lăsat mai prejos decât Ankara. Oficialii unguri au invocat diferite motive pentru refuzul de a ratifica aderarea Suediei, care au variat de la ceea ce un purtător de cuvânt al guvernului a spus că este nerăbdarea Stockholmului de „a critica Ungaria”, până la invocarea unui „tron prăbușit al superiorității morale” suedeze și „lipsa de respect” manifestată de țara nordică în relația cu Budapesta.
Bariera ridicată de Ungaria este mai puțin legată de Suedia, cât de afinitatea puternică a lui Orban cu Erdogan, este de părere Peter Kreko, director al grupului de reflecție Political Capital, din Budapesta. „Turcia este un model de urmat, pe de o parte (...) În al doilea rând, este o sursă ideologică de inspirație. În al treilea rând, Turcia este un partener foarte important în comerț, nu doar la nivel național, ci și în cercurile de afaceri apropiate de familia Erdogan și de familia Orban”, mai precizează Kreko.
Ungaria este o țară izolată în cadrul NATO, din cauza legăturilor mai mult decât cordiale ale lui Orban cu Putin, a scepticismului ei față de obiectivele de război ale Kievului și a refuzului de a permite transportul de arme către Ucraina, pe teritoriul său.
Orban se confruntă cu critici intense față de modul cum guvernează, aflându-se în mod repetat în conflict cu Uniunea Europeană pe tema abordărilor sale în privința migrației și a statului de drept. În plus, la fel ca Turcia, Ungaria a apelat la Rusia pentru a-și menține economia pe linia de plutire.
Cu toate acestea, ministrul de Externe al Ungariei, Peter Szijjarto, a declarat că Budapesta nu va obstrucționa de una singură candidatura Suediei. Dacă va exista o schimbare în poziția Turciei, „atunci, desigur, ne vom ține promisiunea ca Ungaria să nu împiedice nicio țară să adere”, a spus el, săptămâna trecută.
Fisurarea NATO prin intermediul Turciei și Ungariei pare singurul motiv de satisfacție al președintelui Putin înaintea summitului de la Vilnius, unde, cel mai probabil, aliații vor adopta noi decizii, ridicând ștacheta în privința arsenalului furnizat Kievului, în încercarea de a da un imbold contraofensivei ucrainene.
„În cele din urmă, NATO nu a fost niciodată paralizată atunci când ceva de o importanță absolut vitală a fost în joc. Acesta este lucrul cel mai important”
Alexander Vershbow, fost secretar general adjunct al NATO
„Într-o alianță ca aceasta, cu 31 de țări, este important ca fiecare țară să rezolve problemele în interesul alianței și nu ca pe ceva care este în propriul interes, în special dacă asta este irelevant pentru fundația sau scopul NATO!”
Senatorul republican James E. Risch
