Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Vă mulţumim pentru toate gândurile bune. Valentin Nicolau a fost un om excepţional, care nu ne va părăsi cu adevărat niciodată, prin ce a lăsat în urma lui. Pentru toţi cei care vor să îşi ia la revedere, el va fi acasă, în biblioteca lui, pe Strada Iani Buzoiani, 14. Slujba de înmormântare va avea loc vineri, la ora 13:00, la Biserica Sf. Maria de pe Strada Iani Buzoiani, în Bucureşti. Vă rugăm să-l păstraţi în gândurile şi în rugăciunile voastre", se precizează în postare.
................................
Valentin Nicolau, fostul şef al Televiziunii Române și proprietarul editurii Nemira, scriitor, dramaturg, a murit la numai 54 de ani în urma unui stop cardio-respirator. Lui Nicolau i s-a făcut rău marţi seară, în timp ce se afla în maşina personală. Ambulanţa a fost solicitată de o altă persoană în jurul orei 21:00. În momentul sosirii echipajului de intervenţie, fostul şef al TVR era inconştient. Medicii, care au ajuns foarte repede, au făcut manevre de resuscitare timp de 45 de minute, însă fără rezultat.
__________________
Valentin Nicolau / Jurnalul National - 24 iulie 2013
Trăim în epoca impostorilor şi sub domnia grobienilor
“Mă împart între editură, radio şi şcoală, într-o perioadă deosebit de dificilă, când toate au luat-o razna. Atunci când reuşesc să mă sustrag din vârtejul cotidian evadez în scris. Încerc să ţin un echilibru între toate aceste şi să nu-mi pierd cumpătul într-o lume ce parcă şi-a epuizat soluţiile.
Nu există o partiţie bine definită şi nici norme de reprezentare. Toate acestea (scriitor, proprietar al Grupului Nemira (Editura Nemira, lanţul de librării Nemira, radio Smartfm), fost preşedinte-director general al Societăţii Române de Televiziune, profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi la UNATC) mă definesc şi sunt expresia unei exteriorităţi care încă nu mă epuizează. Simt totuşi nevoia să mă adun mai mult în mine, să dau mai mult timp preocupărilor mele, scrisului. Tocmai de aceea, poate, în ultimii ani proiectele literare s-au înmulţit. Lucrez la un roman şi sper să finalizez curând încă o piesă de teatru. Nu găsesc în toate acestea o contabilitate care să le reprezinte şi nici vreun răspuns logic la «de ce?». Suntem ceea ce risipim.
Despre mine, dacă cititorii acestor rânduri vor şti vreodată ceva, să nu creadă decât ceea ce au citit scris de mâna mea sau ceea ce au auzit rostit de gura mea. În rest, să mă descopere. Adevărata cunoaştere e cea nemijlocită. Uneori mă întreb dacă nu e de preferat să cunoşti cărţile cuiva mai degrabă decât omul, care mai mereu rămâne inaccesibil în adevărul fiinţei sale.
E plină România de «oameni de cultură». Trăim în epoca impostorilor şi sub domnia grobienilor. Peste tot surogate şi falsuri. Perversitatea cea mai mare e că s-a instalat un mecanism de ascensiune socială care urcă la putere mai degrabă pleava şi lichelele. Asta înseamnă să fii astăzi om de cultură: să fii martorul, cel mai adesea tăcut, deci complice, acestei mari mascarade. Şi să te lamentezi la nesfârşit atunci când nu te-ai descurcat anexându-te unei găşti branşate la resurele dulci ale guvernării. Iar dacă te-ai «lipit», să faci morală poporului dându-te deştept la ore de maximă audienţă.
Premiile, ca şi concursurile, nu sunt pentru artişti. Sunt pentru sportivi, pentru acele întreceri în care performanţa se poate măsura. Cu ce secundă sau cu ce metru poţi măsura în literatură? În artă nu există «cel mai mare», «cel mai bun». Cum nu mi-am dorit niciodată să fac parte din uniuni de creaţie tot aşa cum nu-mi doresc să iau premii. Nu scriu pentru recompense. Premiile se transformă repede în recompense pentru rutină. În pus, scrisul e un act egoist. Ce premiu mai mare mi se poate da decât că o piesă de-a mea, Uzina de plăceri, se joacă la Nottara de 11 ani cu sala plină? Sau să văd pe stradă, în metrou, oameni citindu-mi cărţile? Dacă mama ar fi trăit, mi-aş fi dorit premii pentru bucuria ei. Copiii mei mă iubesc şi fără distincţii şi medalii.
Deocamdată privesc înainte. Deci nu mă felicit şi nici nu mă dojenesc. Sunt doar mai grijuliu cu timpul meu şi mai restrictiv cu oamenii cu care îl împart. De ceva vreme am conştientizat că nu sunt etern, aşa cum eram convins la 22 de ani şi atunci pun preţ mai mare pe clipa care trece. Urăsc să-mi «omor timpul». Sunt poate singurele schimbări majore din viaţa mea. În rest… 53 e o cifră, un număr prim, cu atât mai interesant!
Simt nevoia să vorbesc despre lumea în care trăiesc, cât şi despre cea care trăieşte în mine. Toate ipostazele mele se subscriu comediografului care nu poate să tacă şi care nu conteneşte să spună că scopul nu mai scuză mijloacele.”
