Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 13 la ora 13, deci nu demult, ma aflam la Brasov, unde a avut loc lansarea unui volum de poezii, in care ultimul poem pe care l-am scris in iarna anului 1987, dupa greva muncitorilor brasoveni se numeste 'Despre tristete'. Suna cam asa: 'E liniste in oras / E liniste in mine / O inima bate in cer'. Am revenit apoi in Bucuresti. Apatic. Imi revedeam trecutul, fara sa mai cred in altceva decit in propria supravietuire, strecurindu-ma printre picaturile ploii si lectiile vietii. Dar apatia nu a durat mult; sau nu foarte mult. A doua zi, dupa prima seara a Pietei, fara sa imi vina sa cred prea mult ochilor, am umblat dupa miezul noptii pe linga Fintina, am facut fotografii cu oameni fericiciti care bintuiau ca si mine, pe acolo, pe strada, printre lozinci abandonate, inca stingaci scrise pe cartoane sau coli de hirtie. Le-am strins de pe jos pe cele mai multe si acum dorm cu ele sub pat. Asta a fost – primul contact cu o senzatie pe care am mai trait-o doar cu multa vreme in urma. In urma cu 22 de ani.
Sa-mi fie iertata aceasta confesiune despre tristete. despre apatie, despre eliberare, dar nu pot sa nu fiu sincer – eu nu mai credeam in vocatia morala a vecinilor mei de scara, de strada, de oras si tara. M-am inselat. Se pare ca izolarea in care ne supun necazurile zilei, peretii, tranzitia s-a topit in aceste zile. A fost nevoie de un liant care sa duca la renasterea spiritului civic si sa ne adune laolalta – povestindu-ne unii altora necazurile si apoi adunindu-le la un numitor comun. Acest liant, intr-un mod paradoxal, se numeste Traian Basescu. Basescu, iti multumesc! Fara sirul de umilinte la care ne-ai supus, rind pe rind, pe alese si categorii, parca dupa un plan diabolic de destructurare a Romaniei, asa ceva nu s-ar fi intimplat. Incepind cu cei mai neajutorati, adica pensionari si profesori, continuind cu aceia carora victimele dumitale le vor ajunge in brate din pricina lipsurilor si saraciei, adica medicii si incheind cu politistii si militarii, cei care macar ne dau o iluzorie siguranta, ne-ai calcat in picioare pe toti. Exista un grad de suportabilitate pe care l-ai depasit. Nu poti sa-i bagi omunlui mina in buzunar si apoi sa te mai si hlizesti la el. Fara asta, nimeni nu te-ar fi injurat astazi decit intre patru pereti. Am vazut in zilele acestea oameni de toate felurile, legind discutii si prietenii, comunicind fara teama si fara de orgoliu. Povestindu-si unii altora necazurile, cu totii ajungind la un numitor comun. Sau la acelasi nume: al tau. Traian Basescu. Lasind la o parte cele citeva zeci de provocatori, lesne vizibili si pentru noi si cu atit mai mult pentru jandarmi, cit si iuresurile si micile batalii mai ales de ei incepute, asta e. Trebuie sa intelegi, domnule Basescu, ca noua nu ne mai e frica. Foarte probabil ca tie iti e tare frica si te inteleg. Are si de ce. Uite, sa iti spun: la unul dintre asalturile jandarmilor, am fost si eu incoltit, pentru ca alaturi de alti manifestanti am alergat sa ii imprastiem pe provocatorii care aruncau cu pietre spre cordoanele de ordine. Tocmai de aceea, iti marturisesc dumitale ca mie (si nu numai mie) mi-ai redat curajul si demnitatea, aratindu-mi ca ne putem uni impotriva ta. Si ca mi-e mila de tine, Basescu, si ca imi imaginez frica ta in fata zilei de miine. Frica pe care eu nu o mai am. Pentru ca in noapte, crucile de piatra de la Universitate stralucesc acum cum nu au mai stralucit demult.
