Grătariada & Mizeriada & Româniada. Gigel

În înţelepciunea lui, parlamentarul român care a propus ca a doua zi de Rusalii să fie liberă bine a făcut. Fireşte, bisericos cum îl ştim, parlamentarul român credea că românii o să dea buzna la biserică, să asiste şi ei la o Liturghie, să dea şi ei un acatist, să se mai împărtăşească, zic, de cele sfinte. Aşa credea omul, dar, uite, vezi, buzna din mintea parlamentarului nu se potriveşte cu buzna din curtea românului, care şi-a dat singura buznă disponibilă pe mare, pe munte şi pe altă împrejurare, astfel că Pogorârea Sfântului Duh a fost prăznuită cum se cuvine, cu grătare făcute ilegal pe marginea drumului, cu manele şi, cum frumos se exprimă reporterii de televiziune, “multă, multă voie bună”.

Am văzut bucuria prilejuită de marea sărbătoare pe faţa multor români pasibili de amendă. Da’ ce amendă să le dai, că aveau atâta voioşie în priviri că ţi se făcea şi milă. La urma urmei, ce e un grătar aprins sub un copac înflorit faţă cu marea bucurie a românului liber a doua zi de Rusalii? Cum să mai scoţi carneţelul să-l notezi pe om, ba să-i mai trimiţi şi amendă acasă, când el se bucură atâta? Ar însemna că-ţi pasă mai mult de bietul copac împresurat de fum decât de bucuria omului, iar asta nu se face, deoarece ai fi un animal dac-ai face-o.

Ce lege a picnicului? Care lege a picnicului? Sunt chiar curioasă dacă cineva a fost vreodată amendat pentru c-a făcut grătar într-un loc aiurea şi sunt şi mai curioasă cine a cules dozele de bere rămase de pe urma festinului: voluntarii de la Let’s Do It Romania sau ei înşişi? Pentru că fiecare Grătariadă se lasă cu o Mizeriadă pe care o curăţă cei de la Let’s Do It Romania, într-un demers de mare anvergură, pe care-mi vine-n minte să-l numesc Româniada. C-aşa e-n tenis, vorba aia. M-am întrebat de multe ori cine sunt hipsterii ăştia mişto care caută prin gunoaie sau le adună de pe străzi şi am aflat că sunt voluntarii de la Let’s Do It Romania, care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, se apucă de strâng mizeria lăsată de ceilalţi, care n-ar renunţa la un grătar într-un loc nepermis pentru nimic în lume. Încă se mai practică la scară largă grătarul de bloc, cred că ştiţi. Iar un traseu la munte încă e presărat cu gunoaie, ca să se ştie clar cine a fost pe-acolo. La Sinaia, pe drumul spre cota 1400, stă scris pe ziduri, de ani buni de zile, “Gigel”. Probabil că Gigel n-o să moară niciodată. De fapt, clar că Gigel n-o să moară niciodată. El o să trăiască veşnic pe zidurile noastre, o să fie tatuat veşnic pe corpurile noastre de carne, încadrat de o inimă străpunsă de o săgeată şi înconjurat de doze de bere şi pachete goale de ţigări.