Mironov către Ridzi: „De ce nu vă place sportul, doamnă ministru?”

Că nu mai suntem acum o putere în sportul mondial, ne este clar tuturor, plonjonul spre mediocritate fiind evident cam după anul 2000. Lipsa de contact a antrenorilor cu profesorii de educaţie fizică, bugetele insignifiante din ultima vreme, deprofesionalizarea specialiştilor şi, mai ales, dezinteresul responsabililor ţării privind activitatea tineretului ţării, toate fac ca performanţele sportive să fie din ce în ce mai rare.

Scrisoare deschisă adresată ministrului Tineretului şi Sportului
de către un fost ministru al Tineretului şi Sportului

Stimată doamnă Monica Iacob Ridzi,

Ca fost ocupant, cândva, al fotoliului ministerial din strada Vasile Conta, şi urmare a scandalurilor în care vă văd acum implicată, m-am simţit obligat să vă adresez rândurile care urmează.
Aş remarca, în primul rând, că aţi avut aerul, încă de la prima secundă de intrare în mandat, de a fi perfect cunoscătoare a sarcinilor pe care le aveaţi în faţa. Nu vă întâlnisem niciodată, nu vă cunoaşteam nici măcar din auzite şi mi-am zis că, cine ştie, s-ar putea ca tânăra doamnă ministru să fie, într-adevăr, genială sau, poate, s-a înconjurat de consilieri foarte capabili, pe care îi şi ascultă – şi atunci îngrijorarea pentru urmaşii mei din strada Vasile Conta este nefondată: va fi capabilă să producă revoluţia de care aveau nevoie politicile de tineret şi sport.

Dar după ceea ce spun ziarele că aţi făcut – probabil, din inconştienţă – îmi dau seama că cele două ipoteze de mai sus nu sunt valabile – şi în acest caz, daţi-mi voie să vă povestesc două întâmplări prin care am trecut, în toamna anului 1993, la intrarea în mandat.

Se instalase obiceiul – mă rog, tehnologia de funcţionare a activităţilor pentru rineret – ca organizaţii de tineret din ţară să vină să ceară la MTS subvenţii pentru desfăşurarea diferitelor activităţi de tineret, în diverse oraşe ale ţării în care Fundaţiile pentru Tineret – înfiinţate imediat după Revoluţia din decembrie '89 – deveniseră atotputernice. Nu m-am îndoit atunci de buna lor credinţă, dar ca slujitor al statului ce mă aflam, am dispus un control sever al acestor activităţi şi, fireşte, al cheltuielilor aferente. Şi am avut surpriza să descopăr că, în multe situaţii era vorba pur şi simplu de cacealmale, iar contabilii aveau de decontat… sute de sticle de whiskey, pe care, fără îndoială, le impuseseră aceste activităţi. Fireşte, am hotărât să schimb complet tehnologia. Am impus noi, Ministerul Tineretului şi Sportului, programe naţionale pe care, ca pedagog  cu experienţă, le simţeam necesare pentru nivelul în care se afla România atunci. Vi le înşir în continuare – şi vă rog să le citiţi cu atenţie (eventual, să vi le însuşiţi), pentru că eu chiar sunt om cu (multă) carte, cu experienţă şi aplicare pentru social:
• Civilizaţia XXI – program de educaţie ştiinţifică;
•Tânărul ferimier- program de dezvoltare a satului românesc;
• Vacanţe active – program de educaţie pentru timpul liber;
• ABC Cultural – program de atragere a tinerilor la viaţa culturală;
• Împreună – stimularea vieţii asociative a tinerilor;
• INFOTIN – program de informare şi documentare pentru tineret; 
• STIL – educarea comportamentului;
• SOS Tineret – asistenţă pentru tinerii defavorizaţi;
• Încotro? – program de educaţie permanentă;
• România în lume – schimburile internaţionale de tineret;
• România curată – educaţie şi formare ecologică;
• Moralia – educaţie moral-civică pentru tineret.

Am stabilit aceste programe în urma unor consultări cu excelenţii mei consilieri, cu specialiştii de la Institutul pentru problemele tineretului, cu directorii şi asesorii de la Direcţiile judeţene pentru tineret şi sport, după care am împărţit întreg bugetul MTS în două părţi inegale, cea mai mare parte mergând spre Direcţiile judeţene (proporţional, în urma unui clasament al rezultatelor fiecărei DJTS), partea mai mică rămânând la dispoziţi ministerului. În acest fel am reuşit descentralizarea încă din 1994, bazându-mă mai ales pe faptul că oamenii de sport sunt,. în general, şi foarte buni pedagogi. DJTS-urile au respectat astfel Programele naţionale de tineret, implicându-se, fiecare judeţ, în activităţi pentru care aveau oamenii potriviţi.

Adăugând şi alte iniţiative („Călătoria premianţilor”, de pildă, pentru câştigătorii Olimpiadelor şcolare Naţionale, recuperarea unor hoteluri pentru tineret şi a unor baze sportive din ghearele lacome ale privatizatorilor oportunişti), am fost astfel în situaţia ca, la sfârşiul anului 1996, atunci când mi-am predat mandatul, să o fac, credeţi-mă, în aplauzele colegilor mei din minister şi în stima multora dintre tinerilor ţării şi a părinţilor lor – ceea ce, domnă Iacob Ridzi, v-aş dori să vi se întâmple şi dumneavoastră. Deşi, sincer, nu cred…

A doua întâmplare este una despre care cu puţină plăcere îmi aduc aminte. Înainte de plecarea in minister (sfârşitul anului 1996) îmi pusesem la punct toare dosarele şi mă pregăteam să-l întâmpin pe noul ministru al Tineretului şi Sportului pentru a încerca să-l determin să continue  – ce naivitate din partea mea – activităţile pozitive pe care, consideram eu, MTS le defăşurase timp de mai bine de trei ani. De la primarul Capitalei de atunci – posibil viitor prim ministru, ştiam – am aflat numele „urmaşului” meu şi, având o relaţie bună cu domnul Victor Ciorbea (pentru onestitatea căruia mă pun oricând garant), l-am rugat să-l trimită pe viitorul ministru TS la întâlnirea cu fostul ministru. A venit un tânăr liberal, i-am prezentat, în ordine, rapoartele Federaţiilor sportive şi cele ale programelor de tineret, domnul în cauză le-a dat la o parte, le-a măturat cu un gest larg şi plictisit şi… mi-a cerut doar să-i explic cum funcţionează bateria de telefoane speciale (renumitele telefoane „scurte”) care se găsesc în biroul fiecărui demnitar. Colaborarea noastră s-a oprit la acest moment iar următorii demnitari ai MTS nu au mai avut nevoie de experienţa mea, pentru că mai ales au lăsat lucrurile să se întâmple, să meargă de la sine. MTS şi-a încetinit, apoi şi-a schimbat metabolismul şi îndrăznesc să spun că activitatea tumultoasă din sport şi cea, promiţătoare atunci, a programelor de tineret nu a mai avut niciodată temperatura anilor entuziaşti 1993-1997. Anii în care chiar simţeam, eu şi colaboratorii mei, că Ministerul Tineretului şi Sportului chiar poate ajuta la schimbarea ţării. Căci, fără imaginaţie, strategii logice şi implicare profesionită nimic nu merge de la sine în nici un fel de domeniu.
Despre sport şi federaţiile sportive, doar câteva cuvinte.
Eu nu ştiu dacă dumnevoastră v-aţi dat seama, dar acesta este un domeniu de legendă în România, cu mari oameni de sport, adevărate personalităţi, care s-au şi transformat, în timp, în administratori excepţioanli ai fenomenului sportiv, cele şi cei care au făcut să se vorbească în lume despre „miracolul românesc”.
Dar asta a fost cândva..
Că nu mai suntem acum o putere în sportul mondial, ne este clar tuturor, plonjonul spre mediocritate fiind evident cam după anul 2000. Lipsa de contact a antrenorilor cu profesorii de educaţie fizică (MTS şi MECI par a fi instituţii din state diferite), bugetele insignifiante din ultima vreme (între ianuarie şi aprilie 2009 federaţiile sprtive pur şi simpl nu au avut buget! – aşa ceva nu s-a mai întâmplat în istoria modernă a ţării…), deprofesionalizarea specialiştilor şi, mai ales, dezinteresul responsabililor ţării privind activitatea tineretului ţării, toate fac ca performanţele sportive să fie din ce în ce mai rare.

Personal, ca preşedinte de onoare al Federaţiei de Scrimă, îmi exprim uimirea că ministrul Tineretului şi Sportului încă nu a apărut la nici o competiţie şi nici un antremant al scrimerilor noştri (vă informez că la JO de la Beijing scrima românească a obţinut 2 dintre cele doar 8 medalii ale delegaţiei romăne – pentru comparaţie, îmi amintesc că atât eu cât şi secretarul de sta pentru sport din perioada mandatului meu, Prof. Nicolae Mărăşescu ca şi preşedinta COR de atunci, legendara Lia Manoliu, ne simţeam vinovaţi la întoarcerea în ţară de la JO 1996, Atlanta: sportivii române obţinuseră doar 23 de medalii…).

Dar am aflat de la colegii din Federaţiile de Canotaj, Haltere, Gimnastică, Tenis, Caiac canoe, Atletism că şi ei s-au bucurat de aceeaşi „atenţie” din partea dumneavoastră – şi atunci trebuie să trag concluzia că aţi intenţionat să introduceţi un alt fel de politică în MTS, complet diferită de ceea ce eu am crezut că trebuie să facă un ministru român al TS.

…De fapt, doamnă Iacob Ridzi, singura întrebare pe care ar trebui să v-o pun relativ la această nouă politică a MTS ar fi: de ce nu vă place sportul, doamnă ministru?

Alexandru Mironov