O Salvare în căutarea unui pacient

Când ajungi acolo, primul lucru care te şochează e Arieşul. Taluzul râului, mărginit de copaci, e decorat cu opere pop pe care natura le-a sculptat, cum a putut şi ea, din PET-uri, zdrenţe, pungi de plastic şi cutii de bere. Într-adevăr, zona invită la drumeţie, însă una în pas alert, în oricare altă direcţie...

Altminteri, satul cel mai apărat de ecologiştii din România e un loc liniştit, chiar şi fără ei. Doar doi din opt localnici au serviciu, aşa că lumea n-are nici maşini şi nici benzină să polueze. Oamenii care mai au de muncă sunt angajaţi ori la Primărie, ori la RMGC, firma care vrea să scoată aurul şi să fugă cu el în munţii Canadei, dar care, între timp, plăteşte muncitori, cumpără case şi în general se îngrijeşte ca localitatea să nu dispară de pe hartă.

În centru, e ca la ONU. Adică ambasadorul Rusiei şi cel al Americii stau gard în gard şi-şi aruncă din când în când priviri înţelegătoare (Ardealul e totuşi un loc plin de politeţuri). Sediul companiei e lângă cel al Soros, iar oamenii trec zilnic unii pe lângă alţii, fără să realizeze ironia faptului că la Bucureşti sunt prezentaţi ca inamici ireconciliabili. În jurul lor însă nu e nici un câmp de bătălie, pentru simplul motiv că bătălia s-a terminat. Roşia Montană a decedat de mult, după toate semnele clinice ale economiştilor, pentru că peste 80% din oamenii din localitate nu au loc de muncă.

Sunt două curente de opinie aici: ecologiştii vorbesc de un dezastru în pregătire. Un lac uriaş cu cianuri, explozii devastatoare, galerii romane făcute una cu pământul (ma rog, una cu raftul de bijuterii din mall, pentru că şi din galerii se va extrage aurul). Argumentele opozanţilor sunt solide: aici se vor tăia copaci şi se vor lua munţi, care se vor trece prin malaxor ca să se scoată, în mod imoral, un material galben extrem de scump.

Alternativa companiei e mai puţin romantică: se iau într-adevăr câteva dealuri, se dau prin moară şi se scoate aurul. Copacii tăiaţi se plantează în altă parte (zona e foarte bogată în munţi cheliţi de topoare în istoria mai mult sau mai puţin recentă), iar galeriile romane care au şanse să ajungă obiective turistice se conservă. Proiectul minier promite 169 de milioane de dolari doar pentru infrastructura comunei, ca să nu mai vorbim de vreo 2.300 de locuri de muncă la construcţia minei, alte 800 de locuri de muncă la mină pentru următorii 20 de ani şi alte mii de locuri de muncă la furnizorii minei.

Ce e de ales, e greu de spus. De la distanţă, Roşia Montană e ca un tablou în ulei, unul idilic, cu păşuni pline de ciuperci care vor face milioane pe piaţa din Italia şi munţi care vor atrage într-o bună zi alte milioane de turişti extaziaţi de... mă rog, copaci, pietre şi-un excavator ruginit. De aproape, tabloul pictat cu talent şi bună credinţă de activiştii ecologişti dispare însă într-o sumă de tuşe de culoare în care predomină griul şi roşcatul.

Gri sunt casele, figurile oamenilor şi praful de pe uliţe. Iar roşcat e pârâul care iese din gurile minelor vechi inundate, ducând cu el la vale metale grele care încearcă să-şi facă o viaţă mai bună (pentru ele, nu pentru noi), într-o altă localitate, mai norocoasă.

Poate că totuşi o mină nu e o idee atât de rea. Roşia Montană pare că cerşeşte un răspuns de la noi. Însă doar pare, pentru că oamenii locului au demnitatea lor. Se vede c-au fost cândva mineri. Şi poate c-or să mai fie...