Panseurile după Udrea

Elena Udrea: “Nu-mi voi schimba silueta sau garderoba, ci mă voi concentra pe munca mea, indiferent ce poşetă voi purta sau în ce rochie mă voi simţi inspirată într-o zi sau alta”. (Haideţi, spuneţi că nu vă place asta!)

Aţi citit, nu cred că n-aţi citit, iar dacă n-aţi citit, recomand călduros să citiţi panseurile de sfârșit de an/ început de an ale Elenei Udrea pe blogul personal. Ah, cât îmi place fata asta! Nu mă mai satur de ea. Nu mă mai satur de ea cum nu mă satur să mă uit la un film de Woody Allan. M-au uimit întotdeauna oamenii care pot să scrie atât de mult despre ei înșiși, care nu se mai satură să se autoanalizeze și care nu uită niciodată să sublinieze, cu fiecare adjectiv, cu fiecare virgulă pusă la locul ei, cu fiecare alineat, în fine, cu tot, tot, tot ce pot ei în faţa tastaturii computerului, să sublinieze, spun, cât sunt ei de buni, de minunaţi, de geneoriși, de importanţi, de satisfăcuţi de ei înșiși. Cum lasă ei în urmă un trecut pozitiv, cum l-au distrus ăia de au venit după ei, dar cum ei continuă să lupte pentru ţărișoara asta care uite cum le-a dat eject, dar pe care totuși ei o vor, pentru că ei se încăpăţânează să-i vrea binele. Cu totul și cu totul binele! Binele care stă dincolo de poșetele ei, pentru că noi, ca niște răi, nu-i vedem decât poșetele, tocurile, părul, silueta ei de vis. Pentru că suntem răi și nu putem, nu avem cum să-i privim faptele bune, de femeie-politician luptător, devotat sau, ca să folosesc termenul mult mai inspirat folosit chiar de ea, nu suntem în stare, ca niște haini ce suntem, să-i vedem “tenacitatea”. Fată, ce nebună ești!

N-am avut curiozitatea să număr caracterele folosite excesiv la discursul ăsta greţos de encomiastic, dar poate mă încordez și-o s-o fac și p-asta până la sfârșitul textului ăstuia. Și iar! Cum poţi să scrii atât de mult despre tine? Cum poţi să te lauzi atât? Stai cu dicţionarul de sinonime lângă tine când scrii, ca să ai mai multe variante ale aceluiași termen? Te iubești chiar atât de mult? Crezi că dacă tu n-ai fi, lumea noastră ar fi fost mai săracă? “Și totuși, eu n-am vrut niciodată să fiu o imagine. Dacă aș fi ascultat de consilieri, dacă m-ar fi afectat toate referirile la felul în care mă îmbrac sau arăt, ar fi trebuit să renunţ la tocuri, să-mi ţin ascunse poșetele, să-mi schimb culoarea părului sau să merg cu tramvaiul, pentru a mă înscrie în categoria celor care livrează alegătorilor o imagine falsă, dar convenabilă și mai ușor de ”.

Păi, fată, tu chiar suferi de Alzheimer sau ai uitat cum te-mbrăcai în campania electorală, cu paltonoiul ăla negru și larg sau cum aveai părul dat neglijent-studiat după ureche, cum ieșeai aproape nemachiată să te pupi cu ţaţele? La fel ca pretenara ta, cealaltă doritoare de bine a naţiei, Paul Vass, al cărei sacou negru cu cămașă albă, de chelner, atât de duios de simplu, încât îmi vine să vomit numai când mă gândesc la el, n-am să-l uit niciodată?!?

Săraca noastră fată de la ţară! Atât de simplă și de delicată!
Cică la Nuţi, trăiește într-o ţară “care dă prea puţine șanse femeilor tinere, într-o lume a politicii ce nu oferă nici un exemplu din istorie de femeie care să fi fost deplin acceptată și implicată benefic în treburile statului”. Aceste cuvinte ne doare. Tânăra noastră politician se alintă ca o fată în faţa unui soldat stătut. Ea o spune, care a fost ministru! P-asta ar trebui s-o spun eu, care, dacă m-ar lovi damblaua și aș vrea să intru în politică, aș descoperi că nu e deloc atât de ușor cum zice la Constituţie.

De fapt, cred că marea îngrijorare a fetei ăsteia este îngrijorarea politicienilor din ultimii zece ani, dacă nu chiar și mai bine de zece ani: ei se tem că nu vor rămâne în amintirea boborului lor, se tem de uitare ca o divă intrată în putrefacţie. Problema lor e că nu au anvergură nici cât un pui de găină, că au îngropat asta adânc în forul lor interior, dar că, totuși, totuși, poate s-o găsi cineva care să nu-și dea seama și să-i urce pe un piedestal mare și galben, de pe care să vadă o mulţime de capete la picioarele lor, iar ei, ca niște buni, să-i privească semeţ.
Bleah!