Pe ce s-apeşi ca să fii urât

LA VIE EN MOV
Am fost la coafor pentru că aveam părul ca o mătură şi voiam să mi-l mai taie ca s-arate doar ca o măturică. La coafor nu m-am dus la o coafeză anume, ci la una pe care mi-a repartizat-o la recepţie. M-am dat cu încredere pe mâna ei. La urma urmei, mai urâtă decât sunt, nu are cum să mă facă. Am încredere în mâna ei formată, în anii ei de experienţă. Un schimb leşinat de zâmbete şi iată-mă cu fâşul branduit în jurul gâtului, plină de speranţă pentru un viitor mai bun. Pentru o mai mare fluenţă a actului coaforial dar şi pentru că urăsc să-mi văd moaca, îmi dau ochelarii jos. În ceaţă e mai bine. E o tipă tânără şi asta-mi dă încredere. Astea tinere sunt mai aşa, mai, cum să zic… nu s-au obişnuit cu rutina, le place, sunt pasionate, că d-aia au ales foarfeca. Mă ară cu încredere, de la ceafă spre frunte, aşa cum am văzut că fac toate. Îmi prinde părul în felul ăla al lor, cu mâna aia a lor, care pare că le ştie pe toate. Şi ţac şi ţac şi ţac şi ţac.

În scurt timp, aflu tot despre ea şi ea află tot despre mine. Legăm o strânsă prietenie, bazată pe o foarfecă şi un foen. Într-un moment de luciditate, mă hotărăsc brusc la o schimbare majoră: “îmi faci, te rog, un breton”? După o scurtă ezitare, madam îmi intră în voie şi mă avertizează că ea e o campioană a bretonului. C-am venit unde trebuia şi să am încredere în ea. C-o să-mi facă o coafură trendy şi nouă. C-o să-mi umfle puţin bretonelul, ca s-arăt mai bine, să nu stea aşa, pleoştit, pe frunte. Nu ştiu, dar am senzaţia că pot să candidez uşor la Miss Dămăroaia. Îmi apucă încrezător claia şi gata. Încet dar sigur, pleata-mi alunecă pe podea, iar eu simt c-am făcut o schimbare majoră, pentru care mă felicit. La urma urmei, e mai uşor decât să muţi canapeaua. “Nu te uita, încă”, zice, ca şi când aş putea să văd mai departe de trei centimetri. “Nu mă uit, nu mă uit, promit”. După un nod în gât şi un “ce-a fost în capu’ meu?”, mă hotărăsc să-ntorc capul s- cunosc pe noua “eu”.

“Uaaaau, ce miştoooo!”. Da, mimez entuziasmul cu aceeaşi dexteritate cu care mimez  că-mi plac bursucii prin casă. Cum nu vreau să jignesc actul creativ din capul meu şi nici pe tânăra speranţă din spatele meu, mă prefac cum pot eu mai bine, deşi simt apropiindu-mi-se semnele despresiei. Sunt de o politeţe execrabilă. Altele s-ar lua cu guler şi s-ar lupta până la ultimul fir de păr, măcar să-şI salveze demnitatea dacă părul nu. Eunu. Eu mimez entuziasmul cu exces de zel. Şi, da, fireşte că-i las şi ei ceva. Ajunsă acasă, plodul îmi dă verdictul: “Mami, eşti ulâtă! Pe ce-ai apăsat”?