Sus, sus, tot mai sus

LA VIE EN MOV
Moto: “Ai mei, ai mei, ai mei n-au avut habar/ Cât de sus, cât de sus, cât de sus pot eu să sar”
Am văzut că Doina Băsescu şi-a cerut iertare de la, citez, familia prezidenţială, am închis citatul. Nu ştiu pe ce cale le-o fi trimis mesajul primului domn şi primei doamne ai ţării, poate cu porumbelul, poate cu avionul de hârtie, poate cu o dronă, dar ce ştiu clar e că madam ar fi adăugat că cică îi pare rău că nu s-a, citez, ridicat, am închis citatul, la nivelul Mariei şi al lui Traian Băsescu. Ixchiuz mi??! Ce nivel, care nivel, despre ce nivel e vorba în propoziţie, de nu s-a putut ridica la el?

Parcă şi văd un tablou mare, în mărime naturală, de genul celor care îi plăceau atât de mult lui Ceauşescu, pus sus de tot, că nu pot să ajungi la el nici cu scara, ca să-l bagi în foc, atât de sus e. Dintr-o dată, felul în care e pusă problema de madam Doina, care, aşa, între noi fie vorba, poate să exerseze în oglindă nişte fraze lipsite de conţinut să le dea la presă, nu să stea două ore să le inventeze în faţa reporterilor, deci dintr-o dată, modul în care pune madam Doina problema arată o familie prezidenţială atât de curată, încât ţi-e şi jenă să mai spui ceva. E de ajuns un scandal-monstru de felul ăstuia care s-a întâmplat în, citez, familia prezidenţială, am închis citatul, pentru ca imaginea terfelită a preşedintelui să apară curată prună.

Mai lipseşte să se organizeze mitinguri de susţinere pentru, citez, familia prezidenţială, am închis citatul, ba chiar ca familia prezidenţială să fie bombardată cu sms-uri de încurajare, să i se lipească post-it-uri cu diverse mesaje cu “energie pozitivă” (oh! – am citat din madam Doina) la ei, la poartă, la Vila Lac 3, de către oamenii simpli, din popor, atât de ataşaţi de cei doi oameni de valoare, cărora uite ce pocinog li s-a făcut. Parcă-ţi vine o lacrimă pe obraz, nu?

De fapt, cred c-ar trebui ca tot poporul, dar mai ales cei şapte virgulă patru milioane de popor  să vină să-şi ceară scuze la familia prezidenţială, să se bată cu biciul pe spatele udat cu apă să implore iertarea că n-au reuşit să se ridice la nivelul superior impus, iată, de standardele lui Băsescu. Să ne fie ruşine la toţi, care uite ce am avut zece ani de zile şi suntem pe cale să pierdem în câteva luni, că n-avem şi noi o scară să fim mai aproape de Familie, o mască de oxygen pentru aerul rarefiat în care ei respiră fără probleme, un ceva acolo. Care n-avem recunoştinţă. Care este.