Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
LONDRA - În august s-au împlinit 50 de ani de la sfârșitul sistemului Bretton Woods, când președintele american Richard Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului american în aur și i-a permis să plutească. Sunt totodată 20 de ani de la retragerea talibanilor de la putere în Afganistan, lăsând țara în mâinile forțelor coaliției conduse de SUA. Acum, că talibanii au câștigat din nou, ar trebui să ne gândim dacă victoria lor asupra celei mai mari puteri militare și celei mai mari puteri economice din lume va avea vreo implicație asupra dolarului și rolului său în lume.
Privind înapoi în cei 50 de ani de când Nixon a închis fereastra de aur (dintre care 39 de ani i-am petrecut ca profesionist pe piețele financiare), cea mai mare învățătură este că sistemul cursului de schimb variabil și rolul dominant al dolarului în acesta s-au dovedit să fie mai robuste decât se aștepta inițial. Chiar știind ceea ce știm acum despre evoluția economiei mondiale, majoritatea experților s-ar fi îndoit că sistemul ar putea supraviețui atât timp cât a făcut-o.
Având în vedere această rezistență, este tentant să respingem eșecul Americii în Afganistan ca nepăsător pentru dolar. La urma urmei, dolarul a rezistat căderii Saigonului în 1975 și dezmembrării din Irak în urma invaziei SUA din 2003. De ce ar trebui să fie de această dată diferit? În cele din urmă, răspunsul depinde de așteptările cu privire la evoluția economiei mondiale și de comportamentul principalilor săi actori financiari, și anume China și Uniunea Europeană.
Pentru a înțelege perspectivele dolarului, luați în considerare trei motive cheie pentru care sistemul actual a persistat. În primul rând, majoritatea țărilor nu au ales să-și facă valute în liber schimb față de dolar (“free floating”-sistem de curs flexibil determinat exclusiv de forțele de piață ale cererii și ofertei de monedă străină și națională și unde intervenția guvernamentală este total inexistentă; nota trad.). Chiar dacă mai multe țări și-au lăsat libere monedele în ultimele decenii, altele au menținut cursuri de schimb fixe, au conceput propriile relații regionale de schimb sau au lansat o monedă comună - ca în cazul euro.
În al doilea rând, și într-o notă conexă, puținele țări care au avut suficientă putere economică pentru a influența sistemul monetar global - Japonia, Germania (anterior Germania de Vest) și, mai recent, China - au luat o decizie conștientă de a nu face acest lucru. Este adevărat, marca germană germană a jucat un rol regional din 1973 până la înființarea Uniunii Monetare Europene în 1992 și introducerea monedei euro în 1999. Dar dincolo de aceasta, Germania a luat în mod constant măsuri pentru a-și feri moneda de asumarea unui rol global mai mare.
Mai mult, autoritățile germane s-au opus persistent ideii obligațiunilor paneuropene (în pofida deciziei UE de anul trecut de a lansa un fond de recuperare COVID-19 bazat pe obligații de creanță reciprocă). Fără un buget comun, euro va fi întotdeauna împiedicat să concureze cu dolarul sau să joace un rol mult mai mare în sistemul financiar mondial.
În ceea ce privește Japonia, nu a manifestat niciodată interes pentru un rol global al yenului, nici măcar în anii 1980 și 1990, când era la modă să credem că economia japoneză va ajunge la același nivel cu cel al Statelor Unite.
Citește pe Antena3.ro
În cele din urmă, în ciuda obiecțiilor sale frecvente față de actualul sistem monetar global, China a fost mult timp reticentă în extinderea amprentei Renminbi (moneda chineză; nota trad.) pe piețele financiare - atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. În schimb, China a indicat ocazional că ar prefera o ordine monetară globală centrată mai mult pe drepturile speciale de tragere (DST), activul de rezervă al Fondului Monetar Internațional, a cărui valoare se bazează pe un coș de cinci valute (dolarul american, euro, Renminbi, yenul și lira sterlină).
Această idee are un anumit recurs, în special în ceea ce privește echitatea globală. Dar ar fi dificil de implementat în practică. Nu numai că ar depinde de faptul că China va permite o utilizare mai gratuită a Renminbi; un sistem monetar bazat pe DST ar trebui, de asemenea, să fie îmbrățișat de SUA, care este probabil un non-starter - cel puțin pentru moment.
Aceasta ne aduce la al treilea motiv pentru care a durat sistemul actual: SUA și-au dorit acest lucru. După cum am văzut în timpul președinției lui Donald Trump, SUA se bucură de beneficiile conferite prin emiterea monedei globale dominante, nu în ultimul rând de potențialul său ca instrument de urmărire a obiectivelor diplomatice și de securitate. Utilizarea de către administrația Trump a sancțiunilor secundare împotriva țărilor care au făcut afaceri cu Iranul a fost un exemplu perfect în acest sens. Dacă liderii americani actuali sau viitori aleg să utilizeze dominația dolarului într-un mod similar - poate împotriva țărilor care fac afaceri cu un Afganistan ostil - acest lucru ar putea avea o influență semnificativă asupra viitorului monedei.
În timp ce lumea marchează 20 de ani de la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, FMI va lucra - conform mandatului său - la revizuirea la cinci ani a compoziției și evaluării coșului DST. În măsura în care exercițiul crește cota alocată Renminbi, aceasta va fi considerată ca un semn că sistemul valutar mondial evoluează lent, dar inevitabil.
Așa cum cota din ce în ce mai mare a Chinei în economia globală implică necesitatea unei re-echilibrări fundamentale, cota Renminbi din coșul DST nu poate continua să crească fără ca această creștere să însemne ceva pentru viitorul sistemului financiar mondial.
Jim O'Neill, fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al trezoreriei din Marea Britanie, este președintele Chatham House și membru al Comisiei paneuropene pentru sănătate și dezvoltare durabilă.
Traducere și adaptare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
