Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Moţiunea de cenzură a opoziţiei a recurs la arsenalul devenit deja clasic în Parlamentul României: negocieri pe la colţuri, puţin scandal în plen, puţină agitaţie în stradă, declaraţii tari de-o parte şi de alta, vot supravegheat. A lipsit în schimb suspansul de la alte moţiuni, deznodământul fiind deja cunoscut înainte de începerea dezbaterilor. Singurul element de noutate a fost că susţinătorii moţiunii au ajuns să se certe între ei, lucru nemaivăzut până acum.
Când premierul Viorica Dăncilă a luat cuvântul, parlamentarii liberali au desfăşurat în sala de plen un banner imens pe care scria „Luptăm până la capăt pentru România”. Alături de aliaţii lor de la USR, au întrerupt de mai multe ori intervenţia premierului scandând „Demisia”, astfel că Gabriel Vlase, preşedintele de şedinţă, a trebuit să le amintească faptul că „vorbeşte o doamnă”. Întrerupările au continuat. „Nu mai minţiţi!”, s-a auzit din sală. În paralel cu dezbaterea din plen, în parcul Izvor s-au adunat circa 2.000 de oameni care au cerut demisia Guvernului. Parlamentarii USR au venit să-i salute şi să le aducă flori. Nu au lipsit nici contramanifestanţii, un grup de 50 de persoane care au protestat împotriva „statului paralel”. De la preluarea puterii de către PSD în 2016, PNL şi-a propus să depună câte o moţiune de cenzură în fiecare sesiune parlamentară. Cândva opoziţia se arăta mai reticentă să recurgă la instrumentul moţiunii în lipsa unor şanse reale de succes sau fără posibilitatea de a da o lovitură de imagine chiar şi în cazul unui eşec la vot. De exemplu, premierul Adrian Năstase s-a confruntat doar cu două moţiuni, în condiţiile în care acesta avea o majoritate confortabilă în Parlament. În schimb, premierul Boc, cu o susţinere foarte fragilă, a avut de îndurat 10 moţiuni de cenzură, dintre care una a fost adoptată în 13 octombrie 2009, prima moţiune de cenzură reuşită din 1990 încoace. Numărul mare se datorează şi faptului că Emil Boc a recurs des la asumarea răspunderii Guvernului pe anumite proiecte de lege, situaţia care dădea opoziţiei dreptul de a mai depune o moţiune în plus faţă de cea la care are dreptul în fiecare sesiune. În pofida vociferărilor şi bannerelor afişate în plen, moţiunea PNL-USR nu a atins nivelul de dramatism atins cu alte ocazii. În 23 decembrie 2010, guvernul Boc a înfruntat o moţiune pe tema Legii salarizării. Când primul-ministru a luat cuvântul, un electrician al TVR, Adrian Sobaru, s-a aruncat de la balconul sălii de plen strigând „Libertate!”, revoltat de măsurile de austeritate care i-au afectat direct şi familia. Şedinţa a fost întreruptă pentru o reuniune urgentă a Birourilor Permanente în care apoi s-a decis reluarea lucrărilor. În semn de protest, opoziţia a părăsit plenul, iar moţiunea nu a fost votată de nimeni întrucât în sală au rămas doar parlamentarii coaliţiei guvernamentale. La fel de dramatică a fost moţiunea de cenzură care a condus la căderea guvernului Ungureanu pe 27 aprilie 2012. Puterea şi opoziţia contabilizau fiecare vot, iar momirile şi ameninţările erau folosite de ambele tabere. Atunci senatorul PDL Sorina Plăcintă a foct văzută plângând în sala de plen în timpul unei discuţii cu Elena Udrea căreia i-a spus de mai multe ori: „Nu mai pot!”. Cum căderea nervoasă devenise evidentă pentru presă, Plăcintă a fost condusă afară din sala de plen de către colegii de partid, în timp ce opoziţia USL reclama că a fost sechestrată pentru a nu vota în favoarea moţiunii.
Procedeul susţinerii din stradă a unei moţiuni a fost aplicat şi în septembrie 2015, la o moţiune împotriva guvernului Ponta. Atunci liberalii şi-au adus în Parcul Izvor simpatizanţii tot pe o vreme ploioasă, însă copreşedinţii de atunci ai PNL, Vasile Blaga şi Alina Gorghiu, nu au catadicsit nici măcar să-i salute. Dintre lideri, a fost prezent însă Cătălin Predoiu, care a trebuit să suporte un val de ironii şi sarcasm după ce a fost fotografiat când „un ţucălar” de partid îi ţinea umbrela ca nu cumva să se ude.
Vot supravegheat
Miza unei moţiuni de cenzură este mult prea mare pentru parlamentarii să fie lăsaţi să voteze de capul lor aşa că liderii de partid au inventat tot felul de procedee pentru a bloca dezertările.
Cu ochii pe urne
Un procedeu este ca liderii de grup să stea de planton lângă urnele de vot astfel încât să vadă dacă parlamentarii din subordine bagă bilele în urna care trebuie. Când ziariştii au făcut acelaşi lucru, dar de la balcoanele sălii, cu ajutorul unor camere video sau aparate de fotografiat, aceiaşi lideri de grup reclamau cu impertinenţă că este încălcat secretul votului.
Votul exhibiţionist
În multe cazuri, se decide ca parlamentarii să voteze cu bilele la vedere astfel încât să se demonstreze susţinerea lor pentru partidul din care provin. De obicei, se spune că este decizia grupului parlamentar, când de fapt procedura este decisă de către conducerea partidului astfel încât cei tentaţi să voteze cu adversarul să fie demascaţi imediat şi, bineînţeles, sancţionaţi, excluşi, după caz.
Parlamentari fără bile
În alte cazuri, se recurge la altă şmecherie ieftină, de obicei de către partidele de la putere. Tot grupul parlamentar „decide” că opoziţia trebuie să demonstreze singură că este capabilă să treacă moţiunea, aşa că cei de la putere stau în bancă fără să ia bilele care le permit să voteze. Astfel, puterea se asigură că, în eventualitatea în care unul dintre ai săi ar vrea să voteze potrivit conştiinţei sau interesului personal, să nu o poată face.
Păruială „ca-ntre fete” între liderii opoziţiei
Elementul de originalitate, dar şi de ridicol, al moţiunii dezbătute ieri a fost dat de faptul că opoziţia nu a luptat solidar, liderii acesteia acuzându-se de eşecul la urne înainte ca dezbaterea propriu-zisă să înceapă. „Eu am discutat cu toţi liderii politici (...) Singurul cu care n-am vorbit în această perioadă a fost Ludovic Orban”, a spus Victor Ponta (Pro România), nemulţumit că Orban nu a discutat înainte cu celelalte partide de opoziţie despre alternativa la guvernul Dăncilă. Ponta a conchis că „în toamnă trebuie să ne pregătim mai bine şi trebuie ca domnul Orban să ne încurce mai puţin”. Acelaşi lucru i l-a imputat lui Orban şi Traian Băsescu. „Dar pasul următor, de după moţiune măi Ludovice ? Care este pasul următor ? Desigur, ne facem de rahat, după care plecăm glorios în vacanţă”, a scris Băsescu pe Facebook.
„Prigonitul” Boc
Emil Boc a avut de îndurat vreo zece moţiuni de cenzură, trebuind să vină des la Parlament să dea explicaţii opoziţiei. Pe lângă moţiunea care a dus la demiterea sa în 2009, au mai fost şapte moţiuni respinse. Cea pe Legea salarizării nu a fost votată deloc, iar cea care a urmat asumării răspunderii pe Legea educaţiei nu a fost dezbătută întrucât o parte din parlamentari şi-au retras semnăturile. La moţiunea împotriva lui Mihai-Răzvan Ungureanu, Boc invoca experienţa celor 10 moţiuni care l-au vizat pentru a da garanţii presei că MRU va rămâne în funcţie. S-a înşelat. Tot Boc a avut parte de huiduieli ca pe stadion de la balcoane la moţiunea din decembrie 2011.
