Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Două creştine urcă Dealul Patriarhiei de parcă au ghiulele de picioare. Se uită cu milă la coada ordonată, mult prea ordonată pentru gustul carelor de televiziune, venite să surprindă tradiţionala îmbulzeală, pentru tradiţionala ştire de Bobotează.
“Da’ ai de gând să stai la coada asta?” “Da’ ce-am înnebunit?” Ca şi cum miile de oameni, unii veniţi din alte oraşe, care stau la coadă să ia agheasmă sunt nişte nebuni şi doar ele două ce mai sunt sănătoase pe lumea asta mică şi rea. “Aşa credeam şi io.” “Mergem, ne dă cu busuiocu-n cap, îl vedem şi noi pe Daniel şi plecăm.” Da. În gându’ meu “îl vedem şi noi pe Daniel, bem o cafea, ciocnim un suc, plecăm cu evlavie”, cum ne spusese cu ceva minute înainte Preafericitul. A zis Preafericitul “cu evlavie”? Cu evlavie stăm la coadă, cu evlavie luăm agheasma, cu evlavie ne facem loc printre oameni, cu evlavie coborâm colinele Patriarhiei. Ba şi mai bine a zis Preafericitul. Preafericitul a subliniat zicând “cu multă evlavie”.
Tradiţionala ştire
Carele de televiziune parcate meschin-evlavios în faţa Patriarhiei veniseră să marcheze şi anul ăsta tradiţionala ştire cu tradiţionala îmbulzeală la agheasmă. Mă bucur să raportez că anul ăsta retina aparatelor de... ăăă... surprins imagini sau cum îi zice la metafora aia splendidă, retina, zic, nu prea are material de.
Mă parchez şi io, în cuvioşia care mă caracterizează, să mai prind ultimele rugăciuni ale Sfintei Liturghii, trăgând, urâcios, cu ochiul la coada ordonată a mirenilor veniţi să ia agheasmă. Mă, da’ chiar nimic? Da’ chiar aşa? “Lasă, fată”, îmi spun, “e foarte bine, ce?” După ce mă fixează atent vreme de câteva minute, o cuvioasă se apleacă tainic înspre mine, cerându-mi bani, da’ io, ca-n melodia aia a lu’ Phil Collins, “trec pe lângă ea, mă fac că n-o văd, ea e stânjenită că-i acolo”. Se duce la o tanti-n blană lungă, da’ nici aia n-are să-i dea. Îşi cere şi scuze că n-are, bravo ei. Se duce la alta, da’ nu mă mai uit.
Patriarhul dă binecuvântarea, face otpustul, se mai lasă văzut puţin şi pleacă, lăsând în urmă o adunare ordonată, pentru a cărei disciplină mulţumeşte nu-ştiu-cui, că n-am reţinut. Miile de creştini rămân să-şi ia agheasma, unii în butelci de câte cinci litri. Optzeci şi patru de butoaie însumând douăşpe tone de apă, luată de la o sută optzeci şi patru de metri de sub pământ, curată şi perfect potabilă, aşteaptă să ajungă în butelci, în casele românilor.
Ordin und disţiplin
“Da’ ce faceţi, doamnă, cu cinci litri de agheasmă?”, mă fac către o evlavioasă. “Că nici n-ai timp s-o consumi pe toată.” “Dau şi la vecine, mamă, că m-au rugat să le iau şi lor.” Aaaaaaaa, păi ziceţi aşa, doamnă. “Păi?” “Păi da!” “Că eram derutată că adică ce faceţi cu atâta agheasmă.” “Unii iau şi câte zece litri, fata mea, şi chiar mai mult, o ţin pe balcon, că nu se strică niciodată şi o folosesc când o folosesc, la boală, la necaz, la nevoie.” “Zece litri de agheasmă?” Ridică din umeri, face aşa din cap, “deh, fiecare cu ale lui”. “Şi-şi iau şi o ţin pe balcon?” Începe să mă scodolească din priviri. “Da’ mata ce-ntrebi atâta?” “Că aveam chef de vorbă, iertaţi dacă v-am deranjat.”
Organizarea fără cusur a evenimentului Bobotezei de anul ăsta e, cumva, prelungirea firească a ceea ce se-ntâmplă de ani buni la bisericile de parohie, unde preoţii parohi nu mai îngăduie ca lumea să se calce în picioare. Gândesc că, decât să dea apă la moară televiziunilor care, na, n-or să rateze ele o îmbulzeală bună sau să mai aducă un argument în plus sectanţilor care-şi recrutează prozeliţi din rândul ortodocşilor (că adică ia uite cum e la ăştia, cum se calcă în picioare, la noi nu e aşa!), mai bine stau ei liniştiţi la coadă. Aşa, jurnalele televiziunilor rămân mai sărace cu o îmbulzeală, iar sectanţii tre’ să-şi revizuiască argumentele.
O bătrână îmbrăcată toată-n negru stă cu ochii-n asfalt şi are faţa cea mai luminoasă pe care am văzut-o vreodată. Deşi în vârstă, are tenul proaspăt şi întins. Broboada neagră care-i înveleşte capul îi scoate şi mai în evidenţă frumuseţea inegalabilă a chipului. Deodată, uit şi de mămăica mea cu care vorbisem, şi de ideile maliţioase cu care recunosc că venisem aici. Frumuseţea blândă a unui chip fără cusur tocmai ce mi se tatuează pe creier şi eu n-am timp de altceva.
Citește pe Antena3.ro
