Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"3 ianuarie 1979: După-amiază. Vreau să intru în casă. Mă grăbesc. Nu-mi răspunde nimeni la sonerie. Elena, Andrei şi taică-meu cumpără, în oraş, haine noi pentru Andrei. S-a lungit mult băiatul meu. Hainele de acum o lună îi sunt scurte..."
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri
3 ianuarie 1979
După-amiază. Vreau să intru în casă. Mă grăbesc. Nu-mi răspunde nimeni la sonerie. Elena, Andrei şi taică-meu cumpără, în oraş, haine noi pentru Andrei. S-a lungit mult băiatul meu. Hainele de acum o lună îi sunt scurte.
Forţez cu piciorul, cu talpa, poarta curţii. Mi se urcă sângele-n cap. De fapt, n-am chef de acest drum. Mi se pare inutil. Plec doar pentru că îl iubesc nebuneşte pe acest puşti de 9 ani şi jumătate care în ziua de 4 octombrie 1978, revenind la mine, mi-a schimbat viaţa. Probabil că multe erori, multe acte eroice, multe trădări şi multe gesturi de caracter pleacă de la dragostea faţă de copii. Ceea ce mi se pare inflexibil în mine nu mai e inflexibil. A venit Andrei înapoi la tatăl său, acesta nici nu-şi mai aminteşte promisiunea că nu va pleca în străinătate câtă vreme e la “Flacăra”.
El vrea totul, repede, repede. Eu n-am vrut? La fel eram. Dar ţintele erau altele. Mici şi înnebunitoare. Eu visam să ajung cu tata la moară, în capul satului. El vrea Austria iarna. Pot să i-o ofer. Pot, cu toată sărăcia copilăriei mele. Şi cu forţa a ce m-a ajutat neamul meu să fiu. Pot.
Citește pe Antena3.ro
După-amiaza mi-e groaznică. Mă doare capul. Dar surâd spre delirul lui Andrei, care vine fericit şi-mi spune că are haine noi şi că ne-au mai rămas ore puţine până la plecare.
– Austria!, strigă. Auustriaaa!
Vorbeşte cu surioara lui mai mare, Ioana, la telefon. Până de curând el i-a fost supus. Acum, îi vorbeşte superior, detaşat, puţin plictisit. şMama copiilor mei a dorit să mă despartă de aceşti copii, aţâţându-i împotriva mea. Băiatul a trecut în trei luni (căci trei se vor împlini mâine, de când e cu mine) de la ura faţă de mine la o dragoste posesivă, emoţionantă şi, uneori, exclusivistă.ţ Vechea dispută (firească până-ntr-un punct) dintre el şi Ioana se ascute. Andrei n-o vrea la noi. Îl agasează ideea de a împărţi cu ea fericirea de orice fel.
– Spui minciuni!, îi şopteşte (cred că pentru prima oară în viaţă), la receptor, Ioanei.
Dansează prin casă şi uită cuvintele, le reia abrupt. Şi-a distrus mănuşile, bătându-se cu zăpadă. Acum îşi dă seama că nu poate pleca fără mănuşi. E mulţumit că Elena i le dă pe-ale ei. Se apropie ora plecării. E tandru şi distrat.
Mie îmi vine să urlu. Aveam nevoie de două luni de munte, acasă, în ţară, să-mi termin cărţile. Plec împotriva simţirii mele. Dar aud în adâncul inimii că trebuie.
Andrei îi dăruieşte femeii mele păpuşa-maimuţă care i-a făcut deliciul copilăriei şi pe care mama lui i-a redat-o de Crăciun.
Ieşim din casă. Ai mei plâng.
Urc în maşină. Când să închid uşa, mi se rupe nasturele de la haină. Vreau să intru, să mi-l coase cineva, nu mă lasă ai mei. Mi-e frig, dar (cu o aţă în gură) accept să mi se coase nasturele la haina de care nu mă dezbrac.
E frig şi e dezolare pe strada mea. Ca şi la plecarea în America, acum 8 ani, îmi spun că, totuşi, spre deosebire de tata, care, la aceste vârste, pleca ba pe front, ba în puşcărie, ba să facă rost de mâncare pentru casă, eu plec într-un voiaj plăcut, plec într-o direcţie fertilă şi periculoasă numai în măsura în care viaţa însăşi e periculoasă.
Gara de Nord. Andrei parodiază un cântec la modă:
Lume, lume şi iar lume
Păuneştii pleacă-n lume,
Noi plecăm şi ei rămân
Pentru două săptămâni.
Hei, hai, tot aşa
Să cânte toată lumea
Hei, hai, tot aşa
Ce bine e a pleca
Hei, hai, tot aşa
Mergem în Austria.
Pâclă uşoară. De fapt nu atât de uşoară. Pâclă ca o dilatare a ochilor mei vinovaţi de lacrimi, de lacrimi nedeclarate.
Noi pe peron. Mizerie inexplicabilă. Aşteptăm trei sferturi de oră. Vin câţiva prieteni. Andrei dansează. Face piruete prin frig. Ce să-i spun? Nimic. Îl privesc şi mă pun în situaţia lui. Ce e mai frumos decât să pleci cu tatăl tău în străinătate?
Ce să-i spun Elenei pe care-o las acasă, tristă, demnă, luptând cu cancerul şi cu singurătatea? Taică-meu şi-a luat căciula fumuriu-albicioasă şi e liniştit. Liniştit nu din cauza căciulii.
Urcăm toţi, buluc, în tren. Nu mai ştiu nici să citesc un bilet de tren de când n-am ieşit din ţară. De 8 ani. Cu excepţia unei călătorii de 4 zile însoţindu-mi Preşedintele în RFG M-am provincializat. Sunt stângaci în expresul internaţional.
Cuşeta noastră e rece. Pe geamul îngheţat îi privim pe cei de-afară. Ne vorbim fără a ne auzi. Elena e frumoasă, e dumnezeiască. E tristă şi mândră. Deodată, ochii ei blânzi şi incendiaţi de suferinţă izbucnesc în lacrimi. Mă gândesc brusc la o catastrofă. Dacă i se întâmplă ceva? Cancerul ei poate evolua brusc, iar eu mă plimb. Mă simt răstignit pe dragostea faţă de Andrei şi pe dragostea faţă de ea.
Lacrimile Elenei! Trenul pleacă încet. Pe geam rămân parcă lacrimile ei să îngheţe şi să vegheze, curate, drumul nostru pân-la Viena.
Andrei e tensionat. Urechile îi sunt roşii, aprinse, face socoteala, privind întunericul, cam pe unde suntem.
Îl trimit la culcare. Merge. Revine.
– Tati, îţi pare rău că plecăm?
– Îmi pare şi bine, şi rău.
– Ţi-ar plăcea să se întoarcă trenul deodată la Bucureşti?
– Da, Andrei!
– Tati!… are mirare şi reproş în glas.
– Somn uşor, băiatul meu!
4 ianuarie 1979
Pe la 1 şi jumătate, cum stau eu în patul de jos, aud bătăi în uşă. “Trebuie să fie vama” îmi spun, reamintindu-mi vag că, în jurul acestei ore, urma să urce vama de la Simeria.
Iar bate cineva şi, în întuneric, eu zic: “Un moment”, dau să mă scol şi deodată îl aud pe Andrei clinchetind de râs.
– Tati, eu băteam. Te-ai speriat?
– Nu m-am speriat, dar m-am trezit. Deşteptule, îi zic, de ce nu mă laşi să dorm?
– Pentru că sunt deştept.
Toată noaptea se foieşte.
– Şi cum o să fie? Chiar mergem în Austria? Chiar aşa? Nu-mi vine să cred! Austria! Auustriiiaaa! O să vedem noi Austria??
Sare din patul de deasupra şi-mi cere (lucru rar pentru el!) ceva de mâncare. Îi dau friptură rece făcută de maică-mea, dar vrea chiftele. Apoi mănâncă multe, foarte multe, mandarine.
Fusesem mai devreme la celălalt vagon de dormit şi luasem cinci sticle de apă minerală ungurească, pentru 45 de lei. Cam scumpă viaţa în tren! Vrea şi apă băiatul. Îi dau, dar aveam să constat că emoţia sau hrana, nu ştiu ce, i-a făcut puţin rău la stomac.
Vameşul şi grănicerul urcă la noi târziu. Au o nobleţe excepţională în felul cum se poartă, glumesc cu pasagerii, nu deranjează vagonul decât atât cât trebuie. Îl salută pe Andrei ca nişte rude. Andrei mă întreabă, într-un târziu, mult mai târziu:
– Tati, când vin vameşii??
“Au şi venit, Andrei”.
Dar e bine aşa, gândesc în tăcere, e bine că nu ţi-ai dat seama. Să nu mai vină, pentru tine şi pentru cei de vârsta ta, niciodată vremurile în care să simţi paza, controlul, poliţia, securitatea, vama! E minunat că, vigilenţi şi serioşi, vameşul şi grănicerul români nu fac decât o operaţie discretă, fără ofense la adresa nimănui. Ceilalţi călători, cetăţeni din RFG, olandezi, români, par mulţumiţi. E o atmosferă de pace, încredere (concrete) în acest vagon. Sunt mândru că aceasta se petrece pe teritoriul României.
Andrei nu mai doarme. Vrea să vadă graniţa. Prima graniţă pe care o va vedea! E nebun de aşteptare. Sare la geam din când în când şi mă întreabă: “Gata, am ajuns?”.
Ninge uscat afară, ninge ameţitor. Ninge ca să se şteargă toate graniţele. Dar se pot, oare, şterge graniţele? Şi ar fi bine să se şteargă?
Băiatul meu cântă un cântec la modă, ale cărui vorbe le-a reţinut neaşteptat de uşor: “Ramaya”. Îmi propune din cinci în cinci minute să mai ieşim pe coridor să facem un cros. Vreau să nu-l ascult, dar nu pot. E la vârsta şi la fragilitatea când are dreptul să viseze şi să fie emoţionat.
Va urma
