Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La scurt timp de la plecare m-am pomenit la sfârşitul drumului bine bătut. În faţa mea era un zid de piatră care trebuia trecut cu faţa la el pentru că sub noi era hăul şi deasupra piatra abruptă.
Nu aveam nici o idee cât era de lung zidul pentru că nu se vedea absolut nimic. În timp ce o voce în creierul meu urla RENUNŢĂ, mi-am lasăt faţa ridicată să fie mângâiată de stropi de ploaie şi am spus o rugăciune. M-am rugat nu să trăiesc, ci să fiu iertată, căci am fost atât de încăpăţânată şi neliniştită în viaţa mea.
Iată-mă, în întuneric, în ploaie, încercând să trec o faţă de munte la 3.500 de metri, fără să mai am multă suflare, cu inima duduind în pieptul meu, şi vorbind cu un Dumnezeu care se putea să nu mă audă la momentul acela. Am iubit şi iubesc acele clipe.
ÎNVINSESEM MUNTELE
Acea zi, a treia, a fost de pomină. Am mers 13 ore. Am intrat în nori şi am ieşit deasupra lor. După şase ore de urcuş am ajuns la 4.500 de metri, unde am apucat să admirăm primele momente ale unui răsărit de vis. La acest punct nu mă mai puteam ţine pe picioare şi am vomitat de la altitudine, dar cu toate acestea nu vă pot explica sentimentul incredibil care mă învăluia. Învinsesem muntele şi, în momentele acelea când priveam răsăritul de soare deasupra norilor, mă simţeam mai în viaţă decât aproape în oricare alt moment.
Ultimele şapte ore ale acestei zile au fost coborârea "metrilor" care au fost urcaţi. Când am ajuns la un alt jeep alb care ne aştepta, am picat epuizată şi de efort şi de mulţumirea care mă învăluia.
Cred că nu mai e nevoie să vă spun că din nou am rămas în pană..., dar de data aceasta, aproape nici nu am observat.
(Sfârşit)
Citește pe Antena3.ro
