De la Bârca la Viena şi înapoi (LIV)

21 ianuarie 1979(n.r. - continuare): Mă-ntorc la tine, ţara mea, cu mândria copilărească şi tandră că mi-a fost silă, o silă cosmică, de toată splendoarea Palatului Belvedere. Că nu m-a interesat şi n-am ţinut minte şi nu-mi voi aduce aminte nimic despre acest palat, nici cine l-a făcut, nici cine se plimba prin blânda lui curte, nici cât de minunate opere de artă se aflau la etajul doi, nimic, nimic, nimic. Doar atât: crima.

Şi pentru că respect frumoasa şi cordiala ţară care mi-a fost gazdă, memoria mea acceptă ca pe-o graţiere a tuturor dimensiunilor crimei faptul că aici, în Palatul Belvedere, pentru austrieci e sediul unei sărbători nesfârşite: aici s-a semnat neutralitatea Austriei. Cum pot interesele a două popoare, astăzi prietene, să treacă pe străzi diferite şi cum pot, câteodată, să se întâlnească sub semn contrar în acelaşi loc.

Belvedere înseamnă pentru noi, românii, locul în care puterile fasciste au hăcuit cu plăcerea unui Iuda profesionist harta Transilvaniei noastre, iar pentru austrieci acelaşi Palat Belvedere înseamnă locul în care s-a semnat şi s-a consfinţit liniştea de azi a acestei patrii. Ceea ce pentru noi e reamintirea unei dureri ireductibile, pentru austrieci e reamintirea unei bucurii ireductibile.

Dar dacă administraţia Palatului Belvedere e atât de curajoasă în a povesti pe faţă istoria acestui palat, cu toate cele care s-au petrecut aici, dacă mai marii expoziţiilor de tot felul au căzut de acord să aşeze aici originalul unui atât de îndrăgit tablou şi anume cel cuprinzând semnarea actului de neutralitate de către marile puteri şi de către Austria, de ce nu-şi exhibă această neutrocraţie şi frumoasele picturi pe sticlă înfăţişând semnarea Dictatului de la Viena din 1940?

Nu, zău, n-a existat anul 1940? Nu, zău, nu contează, oare, în nici un fel acea clipă cumplită când, încleştată, din toate părţile, România tăcea, iar trimişii guvernului ei semnau sfâşierea?

Ştiu, fireşte, că nu Palatul Belvedere e de vină. Nu sunt proletcultistul care să ceară dărâmarea unui castel numai pentru că în el a fost el bătut o dată de fostul stăpân al castelului. Nu sunt în poziţia psihică de a mă lupta schizofrenic cu zidurile. Deşi poate cuvântul zid nu e tocmai uşor de pronunţat aici, în centrul Europei. Nu voi urî fizicul, palpabilul Palat Belvedere, ci, mai ales, semnificaţia lui. Cum aş putea să pun capul pe perna patului în care ar fi fost siluită mama? Să pun capul şi să visez puritate!!...

Nebunii, fiarele, posedaţii anului 1940 s-au stins. Palatul Belvedere, una din mândriile Vienei, e astăzi muzeu. Trec cu ochii orbi la etajul doi, prin sălile acestui muzeu. Încă o dată fac precizarea că şi aici, ca pretutindeni, în toate clădirile lumii, etajul doi se sprijină pe etajul unu, dar n-o fac inutil, ci pentru a spune că splendorile unice reprezentând o bună parte a geniului şi gospodarului austriac, strânse la etajul doi al Palatului Belvedere, se sprijină fatal pe ospitalitatea criminală pe care acest palat a oferit-o la etajul unu domnilor Ribbentrop şi Ciano, cu încăpăţânarea că acolo se petrece un fapt diplomatic.

Şi acum calc temător şi ruşinat pe podeaua etajului doi, simt că-l mai apăs o dată în pământ pe ministrul de Externe român Manoilescu, cel care a semnat, murdărindu-şi numele, în numele unei Românii ce n-ar fi acceptat niciodată aceasta, sfâşierea Transilvaniei.

Ştim destul de multe despre Ribbentrop. Istoricii ne-au ajutat să cunoaştem şi drumul lui la Viena, şi chiar şi drumul lui la Moscova, pentru întâlnirea atât de compromiţătoare, pentru oricine ar fi acceptat-o, cu Molotov. Ribbentrop a avut norocul să fie personaj foarte cunoscut. Ce noroc! Într-adevăr! Ce noroc!

Mai puţin cunoscut este însă Ciano. Nu ştiu cum se face că acest pick-poket fascist, acest amant cu apucături de căzătură, acest latin (nu s-ar mai scula din latinitatea patului pentru care ne-a trădat) e mai puţin cunoscut decât Ribbentrop. Şi mi se pare că aceasta e o nedreptate. O nedreptate pe care trebuie s-o reparăm. Când voi avea puţin mai mult timp, mă voi ocupa de tine, băiatule! Am să-ţi scriu o parte din biografie, vierme! Mă va interesa, de exemplu, ce gândeai tu, personal, după ce s-a semnat Dictatul de la Viena şi s-au strâns hărţile.

Ce-ai făcut, ai băut un pahar de Chianti, de Tămâioasă sau de Tokay, te-ai spălat pe mâini, ţi-ai aranjat părul, ţi-ai sărutat iubita, ţi-ai legat şireturile, ai dat un semn lui Mussolini? Ce-ai făcut, derbedeule? Mă interesează, dragă căzătură, acele momente în care tu ţi-ai închipuit că eşti uriaş, că eşti îmblânzitorul planetei, pentru că (împreună cu ai tăi, fasciştii fără scrupule) prinseseşi o ţară mică într-o capcană fără ieşire şi-ţi puteai bate joc de ea.




Puiule, cum ai dormit în noaptea de după sfâşierea Ardealului? Ce-ai visat, latinule? Ragaţule! Cum te-ai trezit dimineaţa? Când ai făcut cu ochiul? Înainte de semnare, sau după? Ai făcut pipi? Te-ai spălat pe dinţi? Tu cum pronunţai numele ţării mele? Romania, România sau cum?

Am să mă ocup de tine, băiatule! N-am să te uit niciodată! Uite, aici, la Belvedere, îmi dau seama ce-nseamnă fraternitatea de sânge. Dacă mai aveam norocul noi, românii, să mai fie încă vreo două-trei guverne de fascişti cu vocaţie ca tine, rămâneam cel mult ca statul Monaco. Ce-nseamnă şi latinitatea asta! Cum reuşeşte ea să domine orice diferenţe de altă natură! Politice, ideologice, economice, sexuale!

Slavă domnului că am fost latini şi ne-au ajutat unele din surorile noastre mai mari! Altfel ajungeam, cine ştie?, regatul prăpădit de pe vremea lui Burebista. Iată ce înseamnă norocul ca porcul de Ciano să fie italian. Fără el, la Belvedere, ne-ar fi omorât singurătatea.

Şi-acum, arta. Arta ca subtilă şi în acelaşi timp agresivă încercare de acoperire a realităţii.
Se cunoaşte o artă a luptei.
Este posibilă o artă pansament.

Rareori însă oamenii se angajează până la capăt în crearea unei impresii artistice care tocmai prin forţa şi semnificaţia ei să acopere realitatea. Să o facă să nu se mai vadă. Să o facă să tacă. Să o facă să nu mai aducă, în vecinătatea inedită a simţurilor şi a conştiinţei, mirosurile fetide ale cadavrelor ei inexplicabile, culoarea revoltată a colectivităţilor nedreptăţite, plânsul niciodată oprit al mamelor, care şi după încetarea unui război în care fiii lor au murit, nu mai pot considera că s-a făcut pace.

La Belvedere, saloanele de pictură şi de sculptură n-au numai rolul declarat, de altfel, de a aduna valori indiscutabile ale Austriei spirituale. Acele saloane sunt şi o subtilă diversiune. Ele acoperă mârşăviile salonului politic. Şi văruiesc mincinos gravele fisuri morale ale Palatului Belvedere.

Mă plimb prin saloanele de artă ale etajului doi. Oricât m-aş grăbi şi oricât aş avea chef să dau foc palatului acestuia, nu pot să nu observ calitatea estetică a multora dintre cele expuse aici. Dar, mărturisesc în acelaşi timp, că nici unul din acele tablouri şi nici una din acele săli de plastică, în totalitatea valorilor general umane pe care le cuprinde, n-ar putea în veci să aibă pentru mine valoarea emoţională pe care o are aerul încremenit din sala cea mare de la etajul întâi, unde s-a semnat sfâşierea Ardealului, ocuparea unei importante părţi a lui de către trupele horthysto-fasciste.

Căci la etajul întâi eu simt în aer, în acest aer nesofisticat de nici un efort artistic, plutind ca o ceaţă toxică aburul sângelui nevinovat al românilor ucişi de aceste trupe la Ip şi la Trăznea şi în multe alte locuri, în nopţi de coşmar şi fără-de-lege. Nu cerneală purtau în călimări fasciştii ce ne răstigniseră, ci sânge aducător de sânge. Căci Dictatul de la Viena n-a fost o simplă aventură geografică.

Şi nici măcar n-a fost doar o simplă aventură istorică.

(Va urma)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.