De la Bârca la Viena şi înapoi (XIV)

Mă gîndesc, ascultîndu-l, ce minunaţi prieteni are ţara mea, are cultura ţării mele. Poate că ar trebui să ni-i apropiem şi mai mult pe aceşti oameni care ne iubesc şi care – chiar avînd fireşti opinii diferite de ale noastre despre un lucru sau altul – sînt în esenţă întruchipări emoţionante ale ideii de solidaritate intelectuală şi de atmosferă creatoare.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
 

11 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Mă gîndesc, ascultîndu-l, ce minunaţi prieteni are ţara mea, are cultura ţării mele. Poate că ar trebui să ni-i apropiem şi mai mult pe aceşti oameni care ne iubesc şi care – chiar avînd fireşti opinii diferite de ale noastre despre un lucru sau altul – sînt în esenţă întruchipări emoţionante ale ideii de solidaritate intelectuală şi de atmosferă creatoare.

Ne uităm prin cartea mea “Poezii de pînă azi” şi dr Peyfuss e surprins de curajul unor versuri, al unor poezii. Îi dăruiesc exemplarul şi sînt convins că l-am dăruit cuiva. Un spirit ales, un prieten adevărat, un om cu pasiunea adevărului.

Sînt fericit că în catalogul oamenilor cinstiţi ai pămîntului, ţara noastră e înscrisă la litera “a”, de la “Adevăr”!

Cum ziceai, Valeriu Dinică, că-l cheamă pe preşedintele societăţii a cărui lipsă nici n-am simţit-o?

Convenţiile ne usucă! Sîntem, cîteodată, atît de circumstanţiali, încît n-ar fi exclus să începem să foşnim, ca banii sau ca indigoul.

Citește pe Antena3.ro

Ciuperca otrăvitoare cu dinți sau palmierul-fantomă. Cum arată cele mai ciudate plante și ciuperci descoperite în 2024

Greu se cunosc oamenii! Şi uşoară, prea uşoară, e situarea în convenţie, fără nici o încercare de a-i scăpa acestei păcătoase convenţii. Surîsuri diplomatice, înclinări de cap, respiraţie medie ca să nu deranjezi aerul, paharul ţinut puţin deasupra nivelului curelei, o, da, mă simt excelent, aveţi o ţară in-te-re-san-tă, da, da, pardon, Madam, îmi amintesc o excelentă vorbă de... ha-ha-ha, noi considerăm că şi pe mai departe eforturile... puţină cafea n-ar fi rău să mai... ne potrivim uneori cravatele, tragem cu coada ochiului la ceas...

Între timp, afară – istoria! Istoria reală, istoria cumplită, istoria adevărată. Istoria care nu încape în tratate, în ziare ori în sediile tuturor întîlnirilor protocolare.

Istoria ca o geologie care-şi revarsă mineralele spre cîntarul neiertător, istoria care scuteşte de comentarii, dar obligă la poziţie precisă, istoria celor mulţi şi harnici şi înşelaţi, istoria a cărei întruchipare seamănă atît de mult în mintea mea cu convulsia din Monumentul Ciumei.

Istoria oamenilor muritori!

Mă plimb seara pe lîngă Muzeul de Istoria Artei. Ceea ce văd mă face să mă întorc să mai văd o dată.

Ninsese, deci, ninsese pur, ninsese ca o spălare a rănilor. Ninsese şi în parcul dintre cele două mari muzee – al artei şi al naturii.

Felinarele băteau dulce zăpada, oraşul feeric Viena arăta stelelor o nuntă de lumini, sufletul meu era frămîntat de ideea că trebuie să nu mor, pentru a-mi putea creşte băiatul, mă plimbam prin Viena, prin parcul dintre cele două muzee, undeva în zestrea pasivă a minţii revenea imaginea curăţeniei din muzeu, cînd deodată i-am văzut urîţi şi graşi, cu picioare subţiri şi labe insuportabile, tocînd mărunt zăpada cu fuga, infecţi şi trimişi afară de panică parcă, şobolanii.

M-am întors să-i mai văd o dată. I-am numărat: şase-şapte. Şobolanii izvorau de sub Muzeul de Istoria Artei din Viena, stricînd în sufletul meu tot echilibrul pe care mi-l dăduse această extraordinară metropolă.

Parcă-i simţeam urcînd pe mine.

Parcă-mi intrau între ciorapi şi tălpile picioarelor.

Şobolănimea ieşea la lumină după orele 9 seara, sub felinarele cu care probabil se şi obişnuiseră. Nu păreau speriaţi deloc de larma continuă a marilor bulevarde, nu se sinchiseau de oameni, de frig, de luna vînătă a cerului de mijloc de Europă.

Şobolanii se rostogoleau pe zăpada curată ca zarurile unei noi ciume. Imagini de coşmar s-au aprins în creierul meu. Dacă ei semnalizează un cutremur? Băiatul meu e singur acasă, adică aici, în Viena tuturor splendorilor şi a tuturor înstrăinărilor. Îmi venea să fug spre Andrei. Dar lumea era aşa de liniştită... De fapt, lumea nu mai sesizează catastrofele decît după ce s-au produs. Catastrofa nu mai pare posibilă unei lumi computerizate.

Catastrofa!

Aseară, funcţionarul Leon Pasăre mi-a povestit despre căderea de acum cîţiva ani a unuia din marile poduri ale Vienei.

Cum? Un pod? Da, un mare pod.

Era 4 dimineaţa.

– Treceau maşini...

– Tocmai că nu.

– Cum adică?

– Nu trecea nici o maşină. Era un singur automobil aflat în pană, pe pod, şi începea să urce un autobuz.

– Atît?

– Brusc, podul s-a lăsat în Dunăre.

– De ce?

– Nu se ştie. Poate uzura, poate s-au desfăcut şuruburile de la vreun cap al podului.

– Dar de ce atunci?

Cine să răspundă? Funcţionarul Pasăre are amabilitatea de a-mi spune că-n trei luni autorităţile au făcut două poduri de rezervă, că noul mare pod e în construcţie. Şi mi-l arată.

Văd prin aburii iernii marele parc Prater, văd lumini şi ordine strictă – parcă n-ar fi şantier –, văd ridicîndu-se capetele podului şi deodată îmi aduc aminte că aceea de sub pod, aceea pe care o privesc eu cu ochi orbi e Dunărea, fluviul fără seamăn ce spală, înaintea intrării în mare, ţara mea.

Şi iar mă gîndesc la catastrofă. Cum s-a produs? Primarul Vienei şi-a dat demisia, opoziţia a vrut să speculeze momentul. A căzut un ministru, ministrul Transporturilor, din landul Viena.

Catastrofa nu a fost prevestită de nimic. De ce a căzut totuşi podul? Poate tocmai pentru că s-a simţit prea brusc despovărat. Poate pentru că nu-l mai apăsa nimic. A intrat în rezonanţă cu golul de deasupra şi a căzut. A primit, ani şi ani, toate semnele bolii vitezei şi a cedat cînd nu-l apăsa decît lumina lunii.

Sărmane pod prăbuşit, cum semeni tu cu noi! Cum semeni tu cu marele chinuit Petre Pandrea, care cînd a venit din puşcărie arăta superb, iar apoi a început să asfinţească, împovărat de despovărarea neaşteptată.

Cum aş vrea să semeni tu, mare pod prăbuşit, cu imperiile care trebuie să cadă, şi vor cădea fără nici o explicaţie evidentă.

...Mă plimb şi nu-mi vine să cred. Viena are şobolani? Splendoarea aceasta care e Muzeul de Istoria Artei e, oare, noaptea şi un land al şobolanilor?

Ciuma a trecut, dar lumea se va mai îmbolnăvi de ceea ce ea însăşi nu cumpăneşte astăzi destul.

Ca-ntr-un vis negru îmi închipui, pentru o clipă, muzeul măreţ al istoriei artei prăbuşindu-se în găurile şobolanilor Vienei.

Plec apoi pe Bulevardul Maria Hilder, să văd cel mai ieftin şi mai popular “Lipscani” al Vienei. Nu e chiar aşa, nu e nici ieftin şi nici pestriţ ca Lipscanii.

E o aglomerare foarte atractivă de vitrine, o colonie de plăceri, între care nu lipsesc cinematografele cu filme sexi, barurile pe a căror firmă apare cîte o tîrfă dulce, dezbrăcată toată şi exhibînd protuberanţe care – mai ales dacă vii din Est – te strigă (parcă pe numele mic) să intri. Nu o fac. Mă limitez la cunoaşterea superficială a acestei “strasse” pe care n-o voi uita curînd. Aici, zic, nu intru, dar la Hamburg, cîndva, am fost şi am intrat. Era un bar sexi, un bar în care se serveau gustări şi băuturi foarte scumpe, dar – de la un moment – se servea şi “eternul feminin” sub forma lui de maculatură excitantă şi, apoi, scîrboasă.

ş Defilau prin faţa ochilor noştri femei care-şi pipăiau sexele, îşi înfigeau lumînări în ele, bărbaţi care se lăsau provocaţi de două-trei femei, pentru a o alege şi a se prăbuşi pe cea de-a patra, în vreme ce vaierul urca pînă-n tavan şi ne mişca de pe scaune. Perversiuni dintre cele mai răspîndite în acel nord se împleteau cordial cu perversiunea speţei umane. Şi – după tot acel spectacol, care m-a excitat şi, apoi, m-a dezgustat – în vreme ce alte numere de bar-sexi se derulau pe scenă, în spatele nostru a venit steaua cea mai strălucitoare a barului, femeia care ne înnebunise pe toţi, de pe scenă, unde se lăsase posedată furios de mai mulţi. Ei, bine, ea – lîngă bar – căuta un bărbat. Se freca literalmente cu sexul de o băncuţă şi căuta un bărbat, unul fie el şi mai bleg, dar care s-o sature de un amor stîngaci şi pămîntean, de recrut aflat în permisie.ţ

Trec azi pe marele bulevard vienez mai bătrîn şi mai stăpînit (deocamdată). Mă conduce o cîntăreaţă bucureşteană care-mi povesteşte ce bîrfe circulă prin ţară despre mine.

Că iubesc o tînără maghiară care mi-a fost servitoare şi care merge cu mine peste tot. Cînd mă supăr pe ea, o scot de la masă şi o bat. Că nu-mi scapă aproape nici o femeie dintre cele care-mi ies în calea ochilor. (Chiar în seara aceea tînăra doamnă avea să se convingă, sper, că nu mă interesează aventura de acest tip. Aveam s-o părăsesc lîngă gară, gara unde mă adusese trenul de Bucureşti, luîndu-mi un amabil “bun rămas” de la domnia-sa). Aflu deci toate minciunile despre mine, aflu şi că sînt nebun, violent, încăpăţînat etc. Ferească Dumnezeu să şi fiu cumva! Ce s-ar mai lăţi vorba!

Va urma