De la Bârca la Viena şi înapoi (XLI)

19 ianuarie 1979(n.r. - continuare)Muncitorii stau în faţa unui ecran şi culeg electronic textul pe care trebuie să-l încredinţeze tiparului. Întreaga lor muncă s-a simplificat, multe din tradiţionalele junghiuri ale poligrafiei au trecut, dispare zeţăria, dispare paginaţia, totul se rezolvă electronic, rapid, eficient şi mult mai puţin nociv.

Dar scriind îmi dau seama că nu-i adevărat. Mă dor ochii privind ecranul pe care se culege la Rotaprint şi pe care se fac corecturile şi am impresia că necazurile au trecut din domeniul pulmonar în domeniul ocular. Şi poate nu numai atât. Radiaţiile care însoţesc orice activitate electronică n-au evidenţa, n-au relieful nocivităţii plumbului tipografic. Dar sunt ele într-adevăr mai puţin distrugătoare pentru om?

Oricum, în marginile definiţiei vechii clase muncitoare n-au cum să încapă aceşti muncitori de la Rotaprint pe care îi văd apoi şi-n al doilea loc definitoriu: la cantină.

Am scris în acest jurnal multe din impresiile mele drastice cu privire la preţurile din Austria. Preţuri mari, neomeneşti. Ei bine, îmi permit să notez aici că preţurile mâncărurilor de la superba cantină a Rotaprintului sunt absolut infime. E o cantină mică, cochetă, n-are nimic din mirosul de musaca de cartofi al atâtor cantine populare de pe planeta Pământ, inclusiv de la noi de  acasă, nu se-aude scaunul târşit ca un invalid pe ciment de fiecare dintre flămânzi. E o cantină ca o sufragerie de familie.

Ne aşteaptă aici familia Cornelia şi Jan Foith. Acum câteva zile fusesem oaspetele acestei familii. Cornelia Foith este o foarte frumoasă româncă măritată cu cetăţeanul austriac de origine cehă Jan Foith, un om blând şi tenace, care a învăţat destul de bine româneşte şi care, în orice caz, îşi stăpâneşte fără probleme meseria de conducător al acestei filiale a Rotaprintului. Întreaga instalaţie care ar putea scoate ziare, reviste cu rapiditate şi modernitate costă cam un milion de dolari. Mă îndoiesc că în actuala conjunctură financiară din ţară cineva ar putea cumpăra o asemenea instalaţie. Totuşi, cine ştie?

Am vorbit despre Cornelia Foith şi am făgăduit că voi reveni. Aerul ei măreţ şi de o bine păstrată senzualitate, felul falnic şi tandru în care calcă lână acest liniştit ceh austriac nu pot ascunde, în ciuda felului curtenitor cu care i se adresează mai toţi oamenii, drama imensă că acasă, în România, ea şi-a lăsat un fiu din prima căsătorie. şUn fiu care, după cum îmi mărturisea, are câteodată de suferit din cauza drumului pe care l-a ales mama lui.ţ Când îmi spune că e şofer pe getax şi că scrie poezii şi când îmi mai spune şi cum îl cheamă, Adrian Petrache, îmi dau seama că l-am publicat în Flacăra pe acest om, fără să ştiu, bineînţeles, ce dramă ascundeau poeziile lui.

Aici, la Viena, Cornelia şi Jan Foith par nişte oameni fericiţi. Dar sunt ei oare cu adevărat fericiţi? Jan Foith are un surâs dezarmant, el vrea pace cu toată lumea pentru că are treabă, dar frumoasa Cornelia Foith, şuna din cele mai nobile femei pe care le-am văzut la Viena,ţ în orice caz cea mai impunătoare româncă a coloniei noastre, ea, cea născută la Oradea şi care ne-a primit, pe mine şi pe Andrei, cu un pom de Crăciun în plin ianuarie, ea care acum îşi păzeşte soţul şi interesele familiei în eventualitatea unei afaceri a Rotaprintului, nu poate ascunde o tristeţe de emigrantă care nu va mai avea niciodată o mamă adevărată, o ţară adevărată.

Jan Foith, dumneata eşti ceh şi nu m-aş amesteca în destinul dumitale, nu te-aş certa şi nu te-aş ierta. Nici n-am avea limba cu care să nuanţăm mustrarea şi iertarea.

Dar pe dumneata, Cornelia Foith, amintindu-mi ochii fascinanţi cu care voiai să ne faci să credem că râzi, pe dumneata, Cornelia Foith, româncă măritată în Occident, te cert şi te iert.

Mâncăm deci la cocheta cantină a muncitorilor de la Rotaprint. Mă uit pe geam la fulgii de zăpadă care iarăşi cad pe Viena, suntem undeva, departe de centru. V. Dinică încearcă să lege o conversaţie. Băiatul meu a rămas acasă pentru că era obosit. Şi pentru că nu vreau să-l încarc cu informaţii care nu-l interesează.

Îi dau telefon şi-l chem la familia Ecobescu, reprezentantul TAROM-ului la Viena. Andrei mă ceartă la telefon, unde umbli, când vii, dar când îi spun că am avut treabă el, copilul cuminte şi înţelegător, cu mintea lui atât de cuprinzătoare, îmi spune: tati, nu-mi duce grija, ştiu eu să-mi fac mâncarea, dacă vrei matale îmi încălzesc şi-o supă, am şunca aia bună pe care am adus-o de la Bratislava, beau şi nişte lapte din carton, pa, tati, te sărut şi vino cât mai repede să jucăm un tenis la televizor.

Plec de la firma Rotaprint cu sentimentul că multe întrebări îşi aşteaptă încă răspunsul în noi înşine, dar mai ales în cei care ne vor urma. Nici o dogmă nu rezistă presiunii lăuntrice a lumii. Sângele omenirii nu încape în nici o seringă care vrea să-l ducă la analiză. O explozie e în fiecare răspuns mincinos şi-o compromitere pândeşte în fiecare amânare a adevărului. Excesul de ideologizare, nebunia de a conforma sufletul omenesc şi întreaga fizionomie umană unui model prestabilit vor eşua lamentabil pretutindeni unde viaţa e socotită mai prejos decât ideea. Prefer să fiu ereticul aşteptat de rug decât să mi se dicteze din afara mea, împotriva voinţei mele, propriul meu certificat de naştere, numele meu, data naşterii mele, numele părinţilor mei, locul naşterii mele. Destul cu închisorile de gândire, destul cu exclusivismul "ideologic". Lumea nu e cum vrem noi să fie. Lumea e cum vor să fie părţile ei componente.

Ce m-aş fi făcut dacă n-aş fi avut norocul ca şeful partidului meu să emită acea gândire curajoasă, înţeleaptă despre clasa muncitoare. În ce dilemă şi în ce ipocrizie garantată aş fi trăit, privind aici, în Austria, o altă clasă muncitoare decât imaginea ei din gravurile de epocă ale începutului de veac.

Vorbesc cu oameni ai muncii de la Rotaprint. Sunt prietenii mei dintotdeauna, tipografii. Inima mea bate pentru ei de câteva ori ca un bătrân zeţar de modă veche câteva vorbe de dragoste.

Şi dacă nu voi mai reveni la Rotaprint ca om va trebui să revin la toate Rotaprinturile din lume ca autor şi carte. Vă voi mai da de lucru, prieteni. Pe curând în gloria cea mare a planetei noastre dilematice.

*

Şi-acum vă voi povesti cum a fost în Mexico Platz, locul tuturor escrocilor, contrabandiştilor, falsificatorilor, norocoşilor şi prăpădiţilor din Viena. Acolo m-am dus pe cont propriu, pentru că e un fel de Crucea de piatră a comerţului vienez.

Plăcerea de a parcurge un drum interzis sau în orice caz un drum cu multe zone pe care parcă ţi-e greu să le străbaţi cu numele tău, cu identitatea ta este totuşi mare. Rezistăm cu greu noi, oamenii, la tentaţia fructului oprit.

Ştiam, fără îndoială, că în lume nu există nici un chilipir, nimic nu e mai ieftin dacă nu e mai prost. Ştiam că dacă, aşa cum circulă vorba în Mexico Platz, se pot cumpăra mai ieftin un aparat de radio, un casetofon, un pistol pentru copii, ceva în el nu e de calitate. Sigur că socoteala pe care şi-o face oricine: domnule, ăştia aduc mărfuri din contrabandă, nu plătesc vamă şi deci de-aia le dau mai ieftin, are şi ea justificarea ei. Dar la Viena, ca pretutindeni în lume, ce e mai ieftin este şi mai prost.

Mexico Platz înseamnă un concert de străzi mai pitite sau mai răsărite, cu vitrine pline de strălucire şi haz, cu destul kitsch, dar unde nu e kitsch în această lume atât de amestecată? Mă gândesc chiar să scriu un poem despre Europa kitsch, un poem pe care Austria, cu splendorile ei şi cu mizeriile ei, dictează cu o răguşită voce de habsburg mort. Am chef să mă plimb în acest miez al zilei când iarăşi ninge, ninge liniştit şi mi-e dor să-mi cercetez rănile şi să scriu povestea lor.

- Andrei, îi spun acestui om atât de drag care mă ţine de braţ, Andrei, cred că trebuie să mă apuc mai mult de scris, să plec de la Flacăra şi să mergem undeva, într-o zonă mai liniştită din ţară, cu Elena şi cu tataia, şi acolo să stau un timp şi să scriu.

(Va urma)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.