De la Bârca la Viena şi înapoi (XXIII)

Ei nu mai au simţurile treze spre partea de rău a lumii, spre ameninţare. Ei contemplă pe alţii, sunt foarte buni sfătuitori, dar nu mai întreprind nimic pentru consolidarea morală a propriilor  conştiinţe.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

15 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Ei nu mai au simţurile treze spre partea de rău a lumii, spre ameninţare. Ei contemplă pe alţii, sunt foarte buni sfătuitori, dar nu mai întreprind nimic pentru consolidarea morală a propriilor  conştiinţe.
Este şi explicaţia deselor şi nedreptelor, neloialelor interpretări la care unii ziarişti din Occident încearcă să supună cetăţeni de diverse profesiuni şi situaţii de prin părţile noastre. Acei ziarişti îşi arogă drepturi nemăsurate. Vorbesc în numele unor instanţe ce nu i-au delegat sau i-au delegat în fals şi păstrează prin rapt acest drept nedrept al reproşului. Că de ce n-aţi făcut cutare, că până unde mai permiteţi etc., etc.
Există şi o explicaţie obiectivă a erorilor noastre. În loc să ne asumăm fiecare răspunderea, încercăm prea des şi prea convenabil să punem totul în cârca statului. Nimeni nu va întreba pe un editor austriac de ce n-a tipărit o carte. De exemplu, eu nu-l întreb nici pe editorul de la Gallimard de ce nu-mi publică poeziile, deşi nu i le-am trimis. Consider că e dreptul lui să hotărască. Pe când ziaristul francez cutare vine în ţara mea şi-l întreabă pe oricare editor de ce nu publică oricare carte. Ideea respectivului ziarist este că acea carte nu apare pentru că nu vrea statul. Ziceam că e o eroare a noastră pentru că n-ar trebui ca forţele decisive ale societăţii să se amestece niciodată în treburi care nu le aparţin. Ziceam că e o eroare a noastră pentru că n-ar trebui să punem în cârca statului nostru ceea ce nu e al lui, şi anume responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Uite, mărturisesc că nu cunosc – şi jur asta înaintând prin viscol spre Salzburg – nici un ziarist comunist din Estul Europei care să se fi dus la un editor francez, austriac, vest-german, italian sau suedez şi să-i fi pus întrebarea-cheie: De ce n-ai tipărit, măi, cretinule, pe Lucian Blaga? Sau de ce n-ai tipărit, măi, başibuzucule, pe ics igreculescu, scriitor neînţeles în ţara ta? În schimb, tot felul de găinari scăpaţi din coteţul respectiv vin în Est şi au dialog direct cu statul. Păi, nu merge aşa! E timpul unei demnităţi mai mari a fiecăruia. Nu vom ajunge departe dacă vom lăsa instanţe abstracte să ne domine şi ziarişti frenetici să ne umilească.
Merg spre Salzburg. Intimitatea luminilor de la benzinării mă mai convinge să rămân european. Altfel, probabil că-mi ceream un transfer în Atlantida. Băieţii de la benzină beau bere şi se uită la programul tv cu slalomul de la Innsbruk. Îi doare-n cot, repet, de problemele europene.
N-au îndoieli, n-au probleme, n-au remuşcări.
Unul flencăie nişte sărăţele şi apoi gâlgâie berea dintr-o sticlă splendidă pe care-mi vine să i-o confisc. Cum dracu’ nu putem noi face sticle de bere mai ca lumea? Dragul meu prieten Dumitru Gheorghişan, strălucit activist de partid, care a ajuns director la fabrica de bere din Bucureşti, măcar nişte sticle de bere ca lumea să facem! Viaţa acestor austrieci nu e mult mai bună ca a noastră. Dar e mai bine garnisită. Ce puţin ne-ar trebui ca să-i depăşim în domeniul plăcerilor materiale şi să ne invidieze fundamental în domeniul plăcerilor spirituale pe care ei le au atât de rar şi pe care noi le avem atât de des. Ce puţin ne-ar trebui şi ce greu străbatem acest drum scurt! Ce puţin ne-ar costa dacă am avea o bere bună şi îmbuteliată frumos! Ne-ar costa mai multă producţie netă, puţin mai multă, şi puţin mai multă dăruire. Nici n-aş zice că libertatea cetăţenilor de pe-aici e mai mare. Ei îşi iau o libertate mai mare. Ei nu lasă statului lor probleme pe care le pot rezolva ei înşişi.
Cu aproape 7 şilingi litrul punem benzină şi şoferul Vasile şterge geamurile, oglinzile şi lasă locul amicului meu Dinică pentru că el, Vasile, n-are viză de intrare în RFG şi noi întâi trebuie să mergem – aşa cum ne-am hotărât – până la Rosenheim şi apoi să ne întoarcem la Salzburg. Ninge la fel de mărunt. Andrei şi cu mine întrebăm unde am putea să ne retragem pentru deliberări personale. O facem într-un locşor extrem de curat, cam cum e acela din Dealul Feleacului, lângă Cluj-Napoca. E cazul să spun că totuşi civilizaţia şi-n asta se vede. Un dispreţ intolerant introdus în asemenea discuţii n-are nici un sens. În măsura în care existăm, universul miroase sau pute. Şi – vai – cum refuză el să miroasă deseori. Şi cum pute pur şi simplu. Aici, la staţia de benzină Aral, dinaintea intrării în Salzburg, lucrurile sunt orânduite ca într-o gospodărie. Unul dintre funcţionari iese în frig şi ne pune benzină, ceilalţi îşi văd de ale lor, mai neclintiţi ca înainte de începutul lumii.
N-avem timp să vedem Salzburgul, pentru că ne grăbim spre graniţa vest-germană. Fixăm întâlnirea noastră cu şoferul  Vasile pentru ora 17:00, părăsim misterul oraşului naşterii lui Mozart şi prin acelaşi viscol unificator şi dur înaintăm spre graniţa vest-germană.
La graniţă, aceeaşi duhoare de iad capitalist. Grăniceri şi vameşi ne blochează în viscol cam 40 de secunde. Nici o suspiciune, nici o întrebare în afară de: Aveţi vreun copil? Şi-l avem. Mai precis, îl am. Andrei jubilează. E o fiară tânără, fragedă, căreia îi place libertatea. E un embrion nepoluat, e un suflet care nu iubeşte barierele. Vai, băiatule, câte bariere ai să mai întâlneşti în viaţă! Şi mi-e teamă că vei avea nevoie de mine şi nu mă vei găsi. Nu discut aici motivele pentru care grănicerii vest-germani ne lasă în voia sorţii şi-a viscolului să intrăm în RFG, deşi, după cum ar spune pagini din cărţile războiului rece, ar trebui să ne huiduie şi să ne gonească pentru că venim dintr-o ţară socialistă. Eu spun doar atât: nu vom face mare lucru noi, constructorii noii lumi, dacă nu vom eradica definitiv din spaţiul nostru de conştiinţă suspiciunea, delaţiunea, excesul falsei vigilenţe.
Suntem pe teritoriul Republicii Federale Germania. Parcă e puţin mai prost întreţinută şoseaua, deşi de o bună parte a ei s-a ocupat administratorul criminal şi a toate făcător Hitler Adolf, cu câteva decenii în urmă. Nu sesizăm schimbarea de ţară decât jumătate de oră mai târziu, când în stânga drumului nostru apar Alpii. Dacă Dumnezeu a fost vreodată muncitor necalificat pe vreun şantier al planetei, el precis a fost în Alpi. Forţa imediată a Munţilor Alpi, înfăţişarea lor măreaţă, chemătoare, taina lor niciodată dezlegată până la capăt, structura lor şi lumina lor plac, sperie şi urmăresc în memorie.
Alpii sunt singurii grăniceri, singurii vameşi care ne urmăresc cu adevărat, pe drumul nostru spre Rosenheim. Apoi ne lasă şi ei.
Şi de unde Andrei avea o imagine strălucitoare despre RFG, părându-i-se că fiecare colţişor de Germanie Federală e o căpăţână de diamant, iată că începe monotonia. Iată că începe oboseala. Andrei trage a somn şi îi e dor de Austria. Ba chiar îmi mărturiseşte că îi e foarte dor de România. Sigur că nu la Rosenheim se află concentrată întreaga Germanie Federală, sigur că era mai interesant poate să mergem până la München, dar la Rosenheim am simţit ceva din forţa economică şi umană a acestei interesante ţări care e RFG, dar şi din nou monotonia, singurătatea, egoismul.
Am senzaţia că lucrurile costă mai ieftin aici, în RFG, dar îmi dau seama că e o falsă senzaţie, pentru că măsor în mărci ceea ce măsurasem în şilingi. Când ceva costă 4 mărci, şi anume o maşinuţă care îi place lui Andrei, îmi vine să dau imediat din puţinul pe care îl am, deşi în Austria costa doar 20 de şilingi aceeaşi maşinuţă, iar nu aproape 30, cât costă aici. Dar e mai mic decât 20, deşi 4 mărci înseamnă mai scump decât 20 de şilingi.
Prin Austria circulă această idee că în RFG lucrurile sunt mai ieftine. Ei bine, nu sunt deloc mai ieftine. Mi-aş permite să spun chiar, cu toată diferenţa, că sunt mai scumpe. Dar localităţile vest-germane merită cunoscute nu numai prin perspectiva cumpărării unor obiecte mai mult sau mai puţin convenabil.
Trecem pe lângă nişte lacuri unde avem surpriza să citim o inscripţie care se repetă: "Rezervat pentru Forţele Armate ale Statelor Unite". Acolo pescuiesc, acolo înoată, acolo îşi petrec singurătatea şi dorul de casă, acolo-şi desfăşoară orele de ocupaţie a RFG militarii americani.

(va urma)