De la Bârca la Viena şi înapoi (XXIV)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

15 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Nici o problemă, e treaba statelor să rezolve între ele aceste absurdităţi şi reglementări. Dar oricum, pentru mine, cetăţean român liber, dezvăţat de a vedea în ţara mea vreun loc rezervat armatelor de ocupaţie străine, ştrandul sau ce-o fi, unde se scaldă vara americanii e o bucată dizgraţioasă de non-libertate. Se pot găsi multe raţiuni care să explice prezenţa acestui ştrand, altfel destul de simpatic amenajat, aici, la această margine de Germanie. Dar raţiunea fundamentală potrivit căreia fiecare trebuie să stea la el acasă nu poate fi eludată. Fără o privire mereu candidă asupra libertăţilor lumii murim. Ne compromitem. Îngheţăm.

Ştiu de multă vreme că, potrivit rezultatelor ultimului război mondial, în mijlocul Europei staţionează armate ale învingătorilor. Dar nu încetez a fi mirat că în plin final de veac XX mai pot exista trupe de ocupaţie.

Încât simpaticul autobuz care aduce pe vreme de caniculă soldaţii americani să se scalde în apele lacului nu-mi micşorează cu nimic impresia de sordid, de mizerabil pe care ne-o lasă această bucată de Europă din care au pornit sângeroasele războaie mondiale de până azi şi care azi stă sub stigmatul amintirii neînduplecate.

Nu sunt comentatorul sportiv al rezultatului războaielor. Nu vreau să mă implic în discuţia şi aşa inutilă a necesităţii sau non-necesităţii prezenţei trupelor străine în cele două Germanii. O raţiune există pentru această prezenţă, o explicaţie istoria dă, un temei simt eu şi simte oricine, dar nu pot să-mi reprim dizgraţia morală pe care mi-o produce mirosul cizmei străine pe oricare pământ al lumii. Din bătrâni şi din înţelepciunea cărţilor am învăţat şi din logica simplă a vieţii simt că singure popoarele trebuie să stea pe vetrele lor. Când va fi pace pe pământ? Când se vor duce toţi la casele lor şi încrederea îi va uni? Când vom avea simţământul definitiv al securităţii şi liniştii? Când vom trece de la suspiciune la prietenie? Când vom pune actualele mantale militare ca preşuri la uşile planetei, să ne ştergem pe ele, să nu murdărim pământul pe care călcăm? Când se va termina cu monstruozitatea mereu bivalentă a încărcării mâinilor omeneşti nu cu unelte, nu cu mângâieri, ci cu arme? Lucrăm la un mormânt, la marele nostru mormânt comun, zilnic.

Suntem angajaţii gropii comune viitoare.

Umbrele soldaţilor de ocupaţie din continentele pământului usucă florile ţărilor.

Nu se mai face cald în Europa.

De-atâta metal codificat e frig. Aici se scaldă vara băieţii superbi ai Americii, obligaţi de legi din afara lor să stea în Germania Federală. Dincolo se scaldă soldaţii sovietici, obligaţi de legi din afara lor să staţioneze (ocupe) în Republica Democrată Germană. Băieţi excepţionali şi sovieticii aceia, oameni care s-ar putea întâlni cu ceilalţi în partide de volei sau chiar de înot, în orice caz în vizite turistice, iar nu de tancuri şi de rachete.

Suntem oare programaţii obedienţi ai unui destin potrivnic? Cum a putut Germania să provoace atâta crimă în două războaie mondiale? Cum au putut oamenii aceştia minunaţi, care sunt nemţii, să urmeze, la pas şi-n fugă, în sângeroasa lui ascensiune, pe Adolf Hitler, despre care ei azi, dacă-i întrebi, de scârbă, răspund aşa, că nu e născut în Germania, ci-n Austria? Cum a putut tânărul german, care probabil că era la fel cu tânărul german de azi, la fel la suflet, la fel la ochi, să omoare fără milă mame, să violeze fete nevinovate, să distrugă aşezăminte de cultură, să dea evreii focului şi să mute ţări din loc cu cinismul conţinut cu care muţi piesele de şah? Ce s-a întâmplat în creierul lumii de s-a putut ajunge la atâta distrugere? Ce pareză de conştiinţă, ce paralizie a mecanismului interior al gândirii logice? Ce ne face azi să apărăm pacea înarmându-ne tot mai mult? Ce cred conducătorii politici ai lumii despre generalii pe care au falsa impresie că ei îi conduc, dar care de fapt conduc planeta pe un drum fără întoarcere?

Un strigăt de ajutor de pe o şosea europeană! Un strigăt de ajutor către cine? Fiecare, auzind strigătul, va arăta spre celălalt; lui cereţi-i ajutor, el a început, eu nu pot să nu mă înarmez dacă X se înarmează şi el, port responsabilitatea poporului meu şi a zonei mele de influenţă. Degeaba îmi cereţi mie ajutor! Cereţi ajutor celui care a început şi care e vinovatul!

Aşa va spune fiecare. E hotărât că aşa va spune. Nenorocirea e că strigătul meu de ajutor e tocmai ce zic, un strigăt de ajutor. El s-ar cuveni să fie o poruncă, să fie un ordin dat de civili militarilor, dacă în ierarhiile noastre civilii ar putea da ordine militarilor. Un strigăt de ajutor nu schimbă cu nimic istoria.

Dar popoarele ar putea-o schimba. Căci popoarele sunt cele ce suportă totul, toate ideile, toate trăsnăile, toate excesele, toate ocupaţiile. Între soldaţii armatelor de ocupaţie şi cetăţenii simpli ai ţării ocupate n-are de ce să existe ură. Pentru că soldaţii ocupanţi n-au venit c-au vrut ei să ocupe acea ţară. Ei sunt trimişii unor interese superioare, pe care nu le înţeleg şi din care nu trag nici un profit.

Călătorim spre Rosenheim şi-mi stăruie în minte autobuzul acela cu forme plăcut de vechi, parcat în ştrandul americanilor. Primul lucru pe care-l cumpăr la Rosenheim, ca pe un semn de fatalitate învinsă, este un asemenea autobuz jucărie pentru băiatul meu.

Căci la Rosenheim par a nu exista decât magazine.

Magazine şi biserici. Cultura a trecut pe-aici în fugă – avea treabă în altă parte.

Îi cumpăr lui Andrei maşinuţa de metal care reprezintă în mic maşina pe care am văzut-o acum o oră în zăpada din dreapta şoselei. Pe aceea din zăpadă o privegheau de departe Alpii. Pe aceasta din magazin o priveghează două vânzătoare care se poartă mai urât, mai dizgraţios, mai anticomercial decât am văzut eu şi pe-acasă, în timpul vieţii mele. Sunt două domnişoare Cucu, care se simt deranjate de oricare încercare a noastră de a cerceta o jucărie. Cu gesturi de soldat de ocupaţie, ele ne smulg din mâini cartoanele colorate frumos ale societăţilor de consum, bat din guri ca nişte cai şi vând nenorocitele machete ale simbolului ocupaţiei sub care e ţara lor. Ce plăcere trebuie să le producă asta! Noroc că n-au conştiinţă, ci cauciuc ars, sub frunţi. Că dacă ar avea conştiinţă şi-ar da seama ce fac ele acolo de fapt.

Multe jucării militare în magazinele din Rosenheim. Glanda acelui pământ secretă aceeaşi plăcere. Dar n-o mai poate exprima. N-o mai poate exprima aşa cum o exprimase, şi atunci defulează în jucării. Avioane de vânătoare, tancuri şi camioane cachi, tunuri care trag gămălii de plastic, toate la un loc dau trista imagine a unui trecut şi a unei defulări.

Poate că eu însumi sunt cam supărat pe birocraţia mondială şi pe birocraţia vest-germană, care nu-mi dă voie să stau decât câteva ore aici, poate că mă enervează vânzătoarele acestea uscate şi dispreţuitoare. Poate că se varsă peste mine dintr-o copilărie populată, blocată chiar, de filme sovietice antihitleriste imagini ale răului pe care l-au produs atâţia soldaţi plecaţi din aceste locuri. Poate că mă întristează până la protest priveliştea acestui oraş frumos, dar străin, comercializat şi rutinizat, în care totul se vinde, în care cetăţenii aleargă permanent după cumpărături, de parcă ar fi ultimele cumpărături, parcă ar trebui să se retragă în adăposturile antiatomice şi să consume numai ceea ce au putut agonisi. Poate că nu-mi place această nedreptate că învinşii a două războaie mondiale pe care le-au provocat o duc mai bine decât mulţi dintre învingătorii lor...

Da, cred că aceasta e. Simt şi aici, cum am simţit şi la Viena, că maica mea a suferit ca să se simtă ei, domnii aceştia, bine. N-am nimic cu oamenii din Republica Federală Germania. Dimpotrivă, aş răspunde cu plăcere invitaţiei lor cinstite de a le vedea şi înţelege ţara, necazurile şi nobleţea.

(va urma)