De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXIV)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU

Îmi amintesc în ce eroare a fost silită să trăiască generaţia contemporană cu Beatles-ii a estului Europei. Parcă nimeni nu voia să înţeleagă identitatea de ţel dintre revoluţionarii sociali de pretutindeni şi revoluţionarii artei.

Beatles-ii erau consideraţi tipici pentru decadenţa Occidentului. Ei, care, văzuţi cu ochiul liber şi ascultaţi cu sufletul liber, reprezintă tocmai renaşterea unei lumi, spălarea ei de crima dezumanizării, ei, care întruchipează democratizarea culturii, ei, care nu s-au temut să se adâncească în nebunia unui sunet pur, tocmai ei ajunseseră să pară unor ideologi crispaţi şi găunoşi decadenţa.

Şi îmi mai amintesc ceva, ceva foarte important din domeniul psihologic, în legătură cu felul cum obişnuiam noi, prin aceste părţi de lume, să vorbim despre dispariţia lumii capitaliste. Luându-ne cu vorba, noi uitasem să distingem între forma de existenţă capitalistă şi oamenii care trăiau în acea lume. Doream noi oare să dispară lumea cu totul sau numai relaţiile nedrepte din cadrul ei?

De fapt, filmul "Beatles-mania" cuprinde secvenţe definitive ce ilustrează şi vor continua să ilustreze încă multă vreme ideea de popularitate a artei.

Ne aflăm la Londra. Cântă Beatles-ii. Sala e în delir. Beatles-ii sunt tunşi scurt, sunt nişte băieţoi care au prins mişcarea unei civilizaţii încremenite şi-i cer socoteală.

McCartney, Harrisson, Lennon şi Ringo îşi ocupă locurile pe scenă, în vacarmul unei Londre care nu mai seamănă cu ea însăşi.

Ca Venus din Milo e păzită formaţia Beatles de poliţie. Să n-o fure cineva. Să nu dispară în fierbinţeala unei adoraţii excesive. Să nu se stingă acest mit şi-n acelaşi timp să nu se stingă această sursă de diversiuni care e Beatles. Pentru că – trebuie s-o spunem – în afara rolului ei purificator şi nobil, formaţia Beatles a avut probabil fără să vrea şi rolul unei diversiuni. Multe dintre necazurile oraşelor prin care mergeau Beatles-ii se estompau scufundate în marele strigăt de bucurie că Beatles-ii există. Prin forţa artei lor au învins Beatles-ii, prin nevoia unei generaţii umane de a se spăla de eroarea societăţii în care trăia, dar Beatles-ii au mai învins şi prin marele ajutor pe care l-au dat societăţii de consum de a descoperi în ei noi surse de venituri, de a lansa la umbra lor tot felul de subproduse acceptate lesne de public în "nebunia Beatles" şi prin acoperirea de către sunetul magnific al acestei trupe a strigătelor de durere şi de protest ale lumii lor.

La Birmingham, filmul îi urmăreşte pe Beatles-i cum îşi aşază instrumentele, cum le probează şi părem a fi oaspeţii unui concert pe viu al formaţiei Beatles. Acelaşi delir când încep ei să cânte. Feţe congestionate şi feţe liniştite, sala clocotind şi ei, tinerii Beatles-i, cântând curat, fără teatru mult, fără play-beck, fără mofturi.

Beatles perpendicular pe rană.

Paul McCartney întreabă cu chitara lui şi se aude un răspuns înfundat din închisorile lumii.

Jocul de-a libertatea.

Dar succesul cel mare al Beatles-ilor e America. Ajunşi în Statele Unite, Beatles-ii sunt urmăriţi de aparatul de filmat pas cu pas şi avem plăcerea să-i cercetăm în timp ce fug de la hotel la sala de concerte, cu mii de oameni după ei şi nimeni nu mai ştie ce vrea. Şi ei se ascund, îşi pun mustăţi, se machiază. Şi-o maşină îi ia din fugă ca să-i salveze. America se face postamentul imediat al gloriei Beatles. Atât de generoasa Americă şi atât de cinica Americă. Adică America niciodată în stare să dea un ban de milă, dar totdeauna în stare să-şi plătească în aur admiraţia. Beatles-ii sunt în culmea succesului. Şi Nord-America le dă tot ce le trebuie.

La Washington, nebunia cu care sunt primiţi e şi mai mare decât în ţara lor, Anglia. Parcă are loc o nouă eliberare a Americii. Băieţii vin la fel de liniştiţi la instrumente. Paul McCartney şi John Lennon au ei la un moment dat figura lor pe care o fac de când erau mici. În timp ce cântă se apropie de microfon şi, ca nişte copii zănateci, încep să cânte, tremurându-şi capetele. Şi sala aplaudă.

Dar nu mai spun ce aplauze sunt pe fiecare prezentare. Nimic nu scapă atenţiei publicului. Totul e revelaţie. Place şi faptul că Harisson îşi schimbă vocea. Place şi mutra lui Ringo. Place tot ce ţine de Beatles. Cuvinte fără sare primesc toată sarea de care au nevoie din partea unei săli care arde. Atmosfera e dulce, e intimă. Pare a se fi creat un singur organism care se bucură de succesul chitarelor sale.

O, Beatles, ce puternică şi slabă e arta! Ce iluzie şi deziluzie! Câţi dintre cei care au jurat pe sunetul curat al acelei muzici n-au înclinat capul şi nu şi-au frânt şira spinării imediat după aceea sau mai târziu în căutarea unei slujbe sau la îndeplinirea unui ordin militar.
În viaţă nu e ca în muzică.

Viaţa, spre deosebire de muzică, are o epică bogată şi are o gamă nesfârşită de compromisuri obligatorii. Dar ce înălţătoare e totuşi arta! Numai trăind-o poţi avea sentimentul adânc al decepţiei cu privire la viaţa pe care eşti obligat s-o trăieşti.
Muzică şi viaţă! La acest film Beatles jur încă o dată că dintre voi două, cât eşti tu de pură şi de înălţătoare, muzică, şi cât eşti tu de mizerabilă şi distrugătoare, viaţă, eu tot pe tine, viaţă, te-aş alege. Ca-n minunata poezie a lui Baudelaire în care parfumurile stau pe etajeră şi-n care numai aerul cel impur şi păcătos se arată bun de respirat.

Apoi vedem Yellow submarine, un cântec însoţit de desene animate, pline de haz şi de subtilitate.

E însă de precizat ceva. De fapt e vorba în cadrul filmului Beatles de două tipuri de spectatori: spectatorii direcţi, cei incluşi în film, şi spectatorii indirecţi, cei care asistă la film. E o diferenţă nu doar de tonalitate între ei, e o diferenţă de esenţă. Spectatorii formaţiei Beatles o iubeau fără nuanţe. Spectatorii filmului Beatles, la fel de tineri azi ca spectatorii formaţiei ieri, sunt mult mai zgârciţi, mai măsuraţi, mai puţin entuziaşti. Şi nu neapărat dintr-un punct de vedere superior. Pentru că Beatles-ii rămân incomparabili. Ceea ce a dispărut e chiar viaţa. Adică tocmai partea aceea mizerabilă în care n-ai vrea să te afli, dar fără de care toate se usucă. Dacă Beatles-ii ar cânta azi pe viu, poate că delirul ar fi şi mai mare. Adăugându-se artei lor puţină artă cinematografică, s-a obţinut singura posibilitate de a-i avea în minte azi, dar s-a şi pierdut fiorul sălbatec al adevărului. Ei par nişte unchi de la ţară care vin cu nuci şi cu celelalte la oraş, la nepoţi, ei par bătrâni şi inaccesibili pentru că au căzut robi uneltelor altei arte.

La un moment dat Andrei îmi strigă, fără să-şi dea seama unde se află: Tati, Paul McCartney seamănă cu Dan Andrei Aldea.

Şi-ntr-adevăr, ceva asemănări există. Numai că şi McCartney şi Gallager şi-atâţia norocoşi au plecat de la forţă încolo, în vreme ce Dan Aldea şi atâţia alţi nenorocoşi au plecat de la umilinţă încolo.

Sala murmură, sala huiduie, sala fluieră, când realizatorul filmului, parcă intenţionat, ca să afle gustul sălii, introduce, pe o durată nu mai mare de şase minute, vreo cinci vedete ale vremii (ale vremii aceleia, nu ale vremii acesteia) în filmul Beatles. Este un gest de curtoazie faţă de acele vedete şi o imprudenţă în acelaşi timp. Căci sala nu-i suportă azi cum îi aplaudau altădată cei care-i aplaudau şi pe Beatles-i. Aici lucrurile încep să se complice. Deşi Beatles-ii erau atunci mai iubiţi decât acum sau, mai precis zis, mai cald iubiţi decât acum, şi iubiţi erau şi contemporanii lor glorioşi, italieni, americani, care ţineau scenele în acea vreme, o sală tânără de la Viena se dă pe faţă, fluierând şi huiduind prezenţa oricui altcuiva într-un film Beatles.

 (Va urma)