De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXVIII)

Peste timp ● Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianua­rie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

18 ianuarie 1979
De la Viena toate lucrurile par simple. Chiar şi mie mi se păreau mai simple de acolo, numai că bateriile se descarcă până la Bucureşti şi precis că multe dintre cele pe care le visez eu aici într-un fel le voi transporta cu avarii până-n ţară. Simple li se par unele lucruri şi celor care, rămânând pe de-a-ntregul patrioţi români, lucrează în străinătate. Ei încep să se dezveţe de necazurile de-acasă, deprinzând necazurile din locurile unde muncesc. Nicăieri în lume nu se trăieşte gratis, nicăieri în lume nu se trăieşte uşor. Dar alt fel de probleme se pun la Bucureşti şi alt fel de probleme se pun la Viena.

Din această diferenţă de situaţii se nasc câteodată vitejii ale absenţei. Ei, ei, dacă aş fi eu acasă ce-aş face?! sau Bine, măi fraţilor, de ce aşa şi pe dincolo acasă? sau Să mergi acolo şi să spui adevărul, ca să se termine o dată cu...

Toate-s bune, numai că nu se ia în considerare sistemul adevărat de relaţii de la Bucureşti.

Una dintre întrebările cele mai frecvente este de ce sunt trimise din ţară în străinătate produse de proastă calitate. Cum se permite aşa ceva, cui foloseşte asta, de ce nu criticăm aspectul, de ce încurajăm existenţa unei reviste de propagandă românească în străinătate foarte proastă, de ce nu luăm atitudine, pe cine credem noi că putem minţi, cum vrem noi să fim competitivi când n-avem grijă de finisarea produselor noastre?

Foarte revoluţionari oamenii şi foarte îndreptăţiţi în tot ce zic. Numai că răspunsul trebuie să înceapă de la cauze. Multe lucruri s-ar rezolva dacă li s-ar descoperi adevărata rădăcină. Pentru că necompetitive nu sunt numai unele reviste ale noastre. Necompetitive sunt şi unele produse fizice. Necompetitivă e câteodată şi munca unor trimişi români în străinătate. E foarte uşor să faci curat în grădina altuia, mai ales că nici nu faci, doar zici că faci. Dar e foarte greu să te-apuci să-ţi rezolvi problema propriei tale grădini.
Dialogul mă încântă prin întrebările lui acute şi oamenii îmi spun că-i încântă prin răspunsurile la obiect, curajoase şi personale. Majoritatea întrebărilor încep cu de ce? Doar unele îmi cer să explic situaţii. De exemplu, situaţia din medicină, situaţia din sport. Şi altele.

În orice caz, constat la aceşti compatrioţi aflaţi temporar la Viena, în afara unui patriotism foarte accentuat, o lipsă de prejudecăţi emoţionantă. Probabil că scoşi din mecanismele mărunte ale diverselor grupuri din ţară, ei judecă situaţiile mai puţin implicaţi în ele, mai obiectivi, mai la sursă.

Şi, mai ales, ei judecă în funcţie de interesul ţării aici. Căci dacă acasă mai putem să ne-amăgim câteodată cu vorbe, aici, în străinătate, nu poţi vinde vorbe străinilor, partenerilor comerciali şi economici. Nu-i bun produsul, nu ţi-l ia nimeni. E bun cutare produs nou, eşti întrebat de el şi eşti supus ofertelor.

Vorbim despre Kozak, despre roata motoare, despre Leontopol, despre Antena vă aparţine, despre Florea Dinu, despre Ioan Puşcaş, care le-a lăsat o excelentă impresie trecând pe aici şi, în fine, mă roagă să le citesc ceva, să le cânt ceva.

De recitat le recit şi încă plin de succes, dar de cântat nu pot să le cânt, pentru că nu ştiu să cânt. Şi-atunci, pentru a le arăta organicitatea artei moderne bune din România, le spun:
– E cu mine aici un tânăr în vârstă de nici 10 ani, care întâmplător e băiatul meu, pe care-l voi ruga să vină în faţă – Hai, vino, Andrei – şi să vă cânte ceva.
– Ce să cânt, tati?, se îngălbeneşte Andrei.
– Cântă un cântec al lui Zubaşcu.

Fâstâcindu-se la început şi simţindu-şi buzele uscate, dar reuşind cu efort care i-a făcut de multe ori bine şi tatălui său să se exprime, Andrei cântă şi cântă toată sala cu el. Îşi răsuceşte mâinile, îi văd degetele tremurând, dar este extraordinar de fericit că de azi încolo el, Andrei A. Păunescu, încetează de a mai fi doar fiul lui Adrian Păunescu şi devine şi puţin independent. Visează, cu siguranţă, la clipa când cineva va întreba despre mine cine-i acela şi i se va răspunde: E tatăl lui Andrei Păunescu.

Minunaţii oameni ai Ambasadei şi Agenţiei economice ale României la Viena îmi aplaudă băiatul şi mă bucur încă o dată că n-am trecut prin viaţă degeaba.

Mulţumesc, tovarăşe Octavian Groza, mulţumesc, tovarăşe Marin Ceauşescu.

La plecarea din faţa Agenţiei economice se pune problema unde mergem. Oamenii au început să mă cunoască. Chiar cei care mă antipatizau ar dori să mai stea cu mine. Îmi dau seama ce va fi la moartea mea. Mulţi vor mai vrea să mai stea cu mine atunci. Vor spune că eu am fost un băiat bun. Că uneori ei au exagerat. Deşi eu n-am fost totdeauna un băiat bun. Deşi nu totdeauna ei au exagerat.

Se creează o dilemă jenantă între diverse interese momentane, între care disting, ca pe un numitor comun, interesul de a mai sta de vorbă în seara asta. Până la urmă, între Brungenland – casa unui ţăran –, unde şi aşa era destul de târziu ca să mai mergem, Restaurantul Belgrad, care are multe mâncăruri româneşti şi orchestră românească, şi un restaurant chinezesc, pe care-l prefer eu, fireşte că gazdele mele hotărăsc să mergem la restaurantul chinezesc. Andrei rămâne la o familie amabilă din clădirea Agenţiei economice, pentru că-i era somn. Dar am aflat mai târziu chiar de la el că n-a dormit deloc şi s-a jucat cu cei doi băieţi ai gazdei până am obosit eu. S-a ales şi cu o maşinuţă de metal, de fapt cu două maşinuţe de metal, care-i plac şi din care face o colecţie, bineînţeles pe spinarea mea.

Restaurantul la care mergem se numeşte Shanghai. Parcarea maşinii e o problemă grea. Ne învârtim mult pentru a găsi un loc. Şi după nume s-ar părea că e un local de frunte. Din păcate, n-a fost chiar aşa. Restaurantul era mai puţin rafinat decât cel la care mersesem cu Marin Buhoară, Lotus, dacă ţin eu bine minte, deşi chinezii care ne aşteptau acolo erau foarte amabili, foarte pregătiţi pentru o cină îndelungată. Deşi până la urmă am mâncat pe săturate şi am băut o excelentă băutură din care parcă aş mai bea, Mao-Tai. O băutură cu un miros foarte curios, dar care are o proprietate greu de îndeplinit la alte băuturi, de a te bine dispune, dar de a nu te îmbăta, de a-ţi mobiliza sucurile gastrice, dar de a nu te moleşi.

Oamenii sunt oameni întotdeauna, indiferent cum au ochii, oblici, drepţi, şi, deşi e bine, repet, la Restaurantul Shanghai din Viena nu mai e atmosfera colosală de la Restaurantul Lotus. Mâncăm iarăşi ceea ce mai mâncasem. Se adaugă nişte ciuperci preparate altfel şi nişte carne de trei feluri, de vită, de porc şi de pasăre, cu aceeaşi garnitură complexă, foarte echilibrată, în ciuda nebuniei de condimente care o însoţesc. Încă o dată spun că bucătăria chinezească reprezintă maximum în materie. L-am avut cu noi şi pe consulul român la Viena, cunoscător, ca şi ceilalţi diplomaţi români, al bucătăriei universale, pentru că a umblat mult şi viaţa l-a obligat să guste din toate. Sigur că părerile noastre diferă. Şi nu ajung să conveargă decât la final, când ne sculăm de la masă flămânzi. Şi gazdele mele hotărăsc să mergem la Restaurantul Horvath din cartierul unde stau mai mulţi diplomaţi români, restaurant pe care îl cunosc bine dumnealor şi pe care mi-l recomandă cu plăcere. Îi refuz însă politicos, rugându-i să amânăm pentru altă zi drumul într-acolo. Deci ne oprim pentru a ne sătura foamea amăgită de excesele bucătăriei chinezeşti la un restaurant cu rotiserie, unde ni se aduce în farfurii la fiecare câte un pui fript, foarte crocant şi foarte apetisant. Bucăţelele de pâine nu fac decât să-ţi atragă atenţia că acolo ai intrat să mănânci mâncare, nu pâine. Puiul dispare repede din fiecare farfurie. Bem nişte vin negru, vinul casei, curat, plăcut, în sticle de câte un kilogram, cu bot gros, cum place ochiului şi cum sună bine la ureche când gâlgâie spre pahare. Mă pilesc puţin. Mă ia somnul. Îi gră­besc. Oamenii nu prea ar avea chef să plecăm. Dar eu aş pleca. Băiatul meu mă aşteaptă. Pentru că de multă vre­me am aşteptat să petrec zile şi nopţi cu el.
(Va urma)