La masă cu Washington

Dacă tot e Ziua Independenţei, ce-ar fi să explorăm niţel "mica istorie" a "marelui bărbat al Americii" - la George Washington ne referim, of course - şi să aflăm cam ce se întâmpla în bucătăria de la Mount Vernon în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea.

Vom avea surpriza să des­co­perim perindându-se prin sufrageria reşedinţei generalului lumini şi umbre ale veacului, personagii notorii în epocă, oameni care cunoşteau şi se ţineau de toate normele servitului mesei, ale distracţiilor şi ale ospitalităţii valabile către sfârşitul anilor 1700.

George Washington însuşi spunea odată, râzând, referindu-se la pro­pria-i casă, că este "o tavernă bine aprovizio­nată"şi, într-un fel, avea dreptate să afirme asta. Pentru că, spun biografii săi, în ultimii 20 de ani de căsătorie, cuplul Washington prânzise în intimitate doar de două ori. În rest, sufrageria era întotdeauna plină, şi nu doar prietenii sau politicienii erau cei care se pomeneau invitaţi la masă, la orice oră din zi şi din noapte, ci şi simplii cetăţeni, curioşi să stea în preajma Preşedintelui, fie şi numai pentru câteva ore.

George Washington nu se temea niciodată că nu va avea cu ce să-i omenească pe oaspeţi. "Un pahar de vin şi o bucată de carne de oaie sunt întotdeauna gata, iar persoanele care să se desfete cu ele sunt întotdeauna binevenite", scria primul preşedinte al Americii unuia dintre amicii săi. Nicholas Cresswell, unul dintre acei mulţi musafiri simpli care i-au călcat pragul, avea să scrie, de altfel, în jurnalul său: "El oferă o masă excelentă şi un străin care s-ar afla în trecere întotdeauna va fi primit de el cu ospitalitate". Anne Petri, unul dintre istoricii vieţii cotidiene a lui Washington, ne spune că deşi costurile acestor prânzuri şi dineuri cu mulţi oaspeţi erau destul de mari, Washington nu avea nevoie de prea mulţi bani cash, pentru că domeniul de la Mount Vernon avea peste 8.000 de acri şi în întinsul lui se cultivau legumele, cerealele şi fructele, se creşteau peştii şi animalele din care se făceau mai apoi bucatele.

Dacă George Washington era renumit pentru largheţea cu care îşi primea oas­peţii, este totuşi bine de ştiut că mesele aveau loc la ore fixe, iar gene­ra­lul avea obiceiul să respecte "regula ce­lor cinci minute". Asta însemna că fix la cinci minute după ce suna clopotul cel mare care anunţa începerea mi­cu­lui dejun, a prânzului sau a cinei, ni­meni nu mai putea intra în sufragerie. Este drept însă că toată lumea ştia exact la ce oră vor avea loc aceste evenimente ale zilei. Micul dejun se servea întotdeauna la ora 7 fix, prânzul - la trei după-amiază, ceaiul - la 6 seara, iar cina, la ora 9 p.m.

Care era meniul pentru cină? Aflăm tot din jurnalele scrise de oamenii simpli. Un oaspete venit din New York pentru a cina cu preşedintele povestea că s-a băut vin de Porto şi de Bordeaux, dar şi bere. Din meniu nu au lipsit preparate din picioare de porc, piept de gâscă sau carne de vită, cu garnitură din cartofi, cotlet de berbec cu varză. S-au mai adus la masă plăcinte cu carne tocată, tarte - cu brânză (de mai multe feluri), cu nuci, cu mere şi cu stafide - iar ca bău­tură de desert a fost preferat vinul de Madeira. Copt, prăjit, fiert, spălat vase - ca să nu mai spunem de toate celelalte operaţiuni care preced pregătirea propriu-zisă a mâncărurilor, de la curăţatul cartofilor la alesul boabelor de linte...

Cu "regimentele" de invitaţi din fiecare zi, putem presupune că preşedintele George Washington avea nevoie de o "armată" de bucătari, de ajutori de bucătari, de tăietori de lemne (pentru că totul se gătea la foc de lemne sau pe cărbuni). Să ne amintim însă că primul preşedinte american a trăit în plină epocă sclavagistă.