Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Le mulțumesc celor care își doresc să revin mai în amănunt cu povestirile din Africa și din Alaska. Citez un alt fan Jurnalul: „Nea Cornele, mata care ai fost până unde a înțărcat dracu' iapa, trebuie să ne dai medicamentul de vinerea, în țipla Jurnalului, să mai uităm de grozăviile din jur!”. Ba chiar un cititor mi-a scris un lucru atipic: „Te rugăm să ne duci prin locuri și vremuri unde noi nu am ajuns, că pe aici prin Europa am fost și noi”. Am zâmbit. S-au schimbat timpurile, s-au schimbat și oamenii....
Da, așa este, dragii mei, de mic mi-am spus că dacă voi avea posibilități, voi călători pe toată planeta. Să o fac să fie mică, să o cunosc ca și cum ar fi satul meu pe care îl știu ca în palmă. Și Doamne Doamne m-a ajutat. Vă promit vouă, celor cu Jurnalul sub braț, că vă voi duce cu mine… da’, până unde se sfârșește pământul... Doamne ajută să fim sănătoși și să fie pace!
Deci, călătorului îi stă bine cu drumul! Am văzut cum a fost la Moscova, cum a fost la Leningrad și cum a fost la Tbilisi. Dar nici în republicile din Asia Centrală, mai ales în Uzbekistan, nu a fost ușoară trecerea de la URSS la republică independentă. Așa cum vă spuneam, prietenul meu Serghei Mougourdoumov, fost șef al „Intouristului” din Tashkent, a fost la TIBCO 1991 Bucharest România. (Fac o paranteză pentru a răspunde unui cititor, care întreabă de unde îi cunosc pe șefii Intourist din marile orașe ale fostului URSS). Înainte de Revoluția Română am lucrat 15 ani în turism, până la funcția de director de stațiune de turism. Din poziția asta, în diferite împrejurări, i-am cunoscut (și am rămas prieteni) pe omologii mei din fosta URSS, Ungaria, Bulgaria, RDG și celelalte țări. Am cultivat ani buni o relație de prietenie și apoi am făcut afaceri împreună. Să revenim la Uzbekistan. Partea economică era la fel de șubredă și în Asia Centrală ca și în celelalte foste republici sovietice. Și mai ales mâncare, nu era mâncare. În timpul primelor alegeri democratice din România, în calitatea mea de consilier al profesorului Ioan Mânzatu, președintele nou înființatului Partid Republican din România (care a avut și candidat la prezidențiale în persoana strălucitului avocat ploieștean Ninel Rotaru), l-am cunoscut pe onorabilul David Collenette, vicepreședinte al Partidului Liberal din Canada, observator internațional la alegerile din România 1990. Ba chiar a fost invitat de către profesorul Ioan Mânzatu (vicepreședintele CPUN - de fapt vicepreședintele țării), împreună cu ambasadorul Canadei la București, la o cină informală la care am participat. Ei bine, onorabilul David Collenette a devenit în anii 1993-1996 ministrul Apărării din Canada. Într-o acțiune de împrospătare a stocurilor de alimente ale armatei Canadei, s-au scos la vânzare sute de tone de produse. Unul din cumpărători am fost eu. Destinația: Uzbekistan. Am trăit aceleași emoții când am văzut piețele din Tashkent sau Bukhara pline cu produse care mai acopereau din hăul alimentar lăsat moștenire de fosta URSS. Cel care a facilitat toată afacerea a fost Serghei, aflat într-o relație directă cu președintele Islam Karimov pe care l-am cunoscut personal. De altfel Serghei m-a vizitat în România, dar și în Canada. Vorbeam de orășelul Bukhara. Important pentru că este situat în Drumul Mătăsii... Pentru mine important pentru fabrica lui de covoare de Bukhara, unice în lume. De altfel primarul ne-a propus un barter de covoare contra hrană, pe care l-am acceptat. Despre bani nu putea fi vorba. Trebuie să vă spun, dragii mei, că la New York, în anii aceia, devenise la modă să ai în casă un covor de Bukhara, manual, făcut numai din noduri, de o frumusețe exorbitantă. Și asta numai datorită acestui comerț care înfrumuseța casa americanului, dar și casa uzbekului, care nu mai răbda de foame. Da, așa merg lucrurile în vremuri de restriște, am mai spus asta.
Atât pentru vinerea asta. Să ne vedem sănătoși și în bună pace peste o săptămână, cu Jurnalul sub braț! Doamne ajută!
