Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La sfârşitul lui august, am ajuns pentru o săptămână la Novi Sad, pentru a participe la cursurile şcolii de vară organizată de Balkan Investigative Reporting Network. Nu există tren direct de la Bucureşti la Novi Sad, şi nici măcar din Timişoara la Novi Sad, aşa că singurul mod în care se poate ajunge cu trenul este de a merge până în Belgrad, şi de acolo cu un tren local până la Novi Sad.
1. Într-o după-amiază, după ore, am evadat din Petrovaradin, fostă cetate, acum incintă unde se află un hotel, un muzeu, dar şi câteva terase şi galerii de artă. Aici se desfăşoară şi festivalul de muzică EXIT. Am trecut podul peste Dunăre şi am ajuns într-un oraş în care oamenii ştiu să se distreze până seara târziu cu o bere Lav neagră la o terasă sau plimbându-se pe străzile liniştite din centrul oraşului. Dunărea respira lent în aerul fierbinte. Câţiva pescari fanatici îşi ocupaseră locurile obişnuite pe malul fluviului.
Un vas de croazieră îşi ducea pasagerii, pensionari înstăriţi din Germania, în plimbare prin oraşele de la Dunăre. Am admirat îndelung sculptura „Familia", operă a artistului J. Soldatovic, monument dedicat victimelor recilor zile de ianuarie 1942, când ungurii au executat un număr imens de evrei şi sârbi. O fată cu fustă scurtă şi ciorapi trei sferturi în dungi îşi aranja părul în vitrina unei librării; un bărbat în vârstă încerca să vândă pantofi second-hand de damă la o tarabă. În piaţa în care domină catedrala catolică, bătrânii hrăneau porumbeii, iar copiii alergau să-i prindă. Un bărbat vindea arme de plastic, un altul, vuvuzele, iar un tânăr făcea desene, apărându-se de culorile otrăvitoare cu o mască.
După ce am vizitat muzeul oraşului, aflat în incinta fortăreţei, am cumpărat o carte scrisă de Angelina Cankovici Popovici, ca să înţeleg puţin din istoria acestui loc plin de detalii arhitecturale fermecătoare şi de statui inedite. Novi Sad înseamnă „plantaţie nouă" şi este capitala Voievodinei. Numele de Petrovaradin e compus din grecescul „petra" - „piatră, ungurescul „var" - „oraş" şi turcescul „din" - „credinţă". Fortăreaţa, construită de austrieci între anii 1962 şi 1780 ca un punct de apărare împotriva invadatorilor turci, are şase porţi mari, mai multe intrări mici şi 16 kilometri de coridoare subterane, construite pe patru niveluri, parţial accesibile turiştilor. Simbol al oraşului este turnul cu ceas, aflat de asemena în incinta fortăreţei. Ceasul are două ciudăţenii: acul mai mare indică orele, şi nu minutele, iar în timpul verii se mişcă mai repede decât iarna, din cauza reacţiei la temperatură a mecanismului. De pe platoul unde se află turnul cu ceas se deschide o perspectivă minunată asupra oraşului, cu acoperişurile lui de ţiglă şi turlele bisericilor care străpung verdeaţa.
Muzeul apiculturii
În ultima zi a Şcolii de vară, sâmbătă, înainte de a ne despărţi şi a o lua fiecare spre colţul lui de Europă, am mers în excursie în Furska Gora, o zonă turistică apropiată de Novi Sad. Am vizitat o mânăstire, unde tocmai era botezat un copil, iar uimitoare a fost modestia ceremoniei. Copilul era ţinut în braţe de un bărbat îmbrăcat în haine de stradă, iar preotul ţinea slujba înconjurat de turişti. Apoi ne-am oprit la Muzeul apiculturii din orăşelul Sremski Karlovci, unde am degustat două soiuri de miere, dar şi câteva feluri de vin, dintre care două, dulci şi cu arome de ierburi medicinale, mi-au rămas ca piese rare în memorie. Reţeta acestui vin dulce, numit Bermet, este una secretă, dar printre ingrediente, în afară de vin şi plante medicinale, se află stafidele, nucşoara, muştarul şi vanilia. Vinul a adus faimă şi premii familiei Zivanovici.
Muzeul aparţine familiei Zivanovici, care are alături şi o cramă unde păstrează Riesling italian şi de Rhin, dar şi vinuri roşii. Când profesorul Jovan Zivanovici (1841-1916), care preda limba sârbă la Gimnaziul şi Seminarul din Sremski Karlovci, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, avea deja trei copii. Boala l-a făcut să se retragă din activitate şi să se dedice apiculturii, iar mai târziu a devenit cunoscut drept „părintele apiculturii raţionale din Iugoslavia". Trebăluind zilnic în preajma stupilor, profesorul s-a însănătoşit şi a mai devenit tată de zece ori. Pentru că era un om foarte credincios, el s-a gândit că şi cele care îi redaseră viaţa, albinele, trebuie să aibă acces la un spaţiu sfânt, şi de aceea a construit un stup în formă de biserică, care poate fi văzut în muzeu alături de bucăţi de ceară şi unelte specifice albinăritului. Fiul său Zarko (1875-1933) şi nepotul său Borivoje au dus mai departe tradiţia familiei, iar acum strănepotul Zarko este cel care se ocupă de producerea mierii.
Citește pe Antena3.ro
