Mometul meu de zbor

Întotdeauna am ştiut că voi ajunge să sar din avion. Cu spiritul meu de aventură, această dorinţă mi s-a părut chiar tipică. Nu am avut nevoie de mult timp pentru a mă hotărî.

Aşa cum am escaladat munţii, apoi aşa cum într-o canoe fiind m-am apropiat de trei hipopotami uriaşi, mi s-a părut normal să-mi pun în aplicare planul: sport extrem, sărituri din avion. Adrenalina! Dar nici nu-mi închipuiam ce mă aştepta. În acea perioadă locuiam la Los Angeles şi lumea din L.A. mă cam plictisea. Oriunde mergeam, fiecare persoană cu care vorbeam mă întreba: "Tu ce faci în industrie?". Adică: eşti actriţă, muziciană, regizoare de film, manechin etc. Răspunsul meu "învăţ să dau la Drept" nu impresiona pe nimeni şi, după patru luni în Oraşul Îngerilor, tot nu aveam nici o prietenă. Mi s-a părut perioada perfectă pentru a-mi îndeplini dorinţa de a zbura.  

Planul. Astfel, mi-am propus să cercetez care sunt cele mai bune opţiuni pentru a-mi duce planul la îndeplinire. Am apelat la cea mai sigură sursă de informare: internetul. Mă uitam după centrele de paraşutism şi diversele opţiuni de zbor şi am descoperit că o decizie ca aceasta e mai complicată decât pare.  

Prima problemă: găsirea unui centru de paraşutism care este aprobat de ASA (American Skydiving Association). Cu un sport aşa de periculos este absolut necesar să fii sigur că toate regulile sunt respectate la maxim. A doua problemă care apare când zbori pentru prima dată este dacă să sari cu un instructor "legat de tine" ("tandem") sau dacă să sari cu doi instructori care te ţin de salopeta de zbor şi în momentul când tragi coarda pentru deschiderea paraşutei te lasă singură. M-am hotărât că vreau să sar singură. Să am mometul meu de zbor, pe care să nu-l împart cu nimeni.

Dimineaţa. Hotărârea fiind luată, am ales centrul de zbor "Skydive Elsinore", un centru cu o reputaţie bună şi multe comentarii pozitive pe site-urile sportivilor. Într-o sâmbătă dimineaţa m-am sculat cu noaptea-n cap şi am pornit spre Lake Elsinore - localitate aflată cam la jumătatea drumului dintre Los Angeles şi San Diego. La ora opt dimineaţa eram acolo, gata să încep cursul de pregătire, care consta în zece ore (dacă aş fi ales să sar în tandem, mi-ar fi fost suficiente două ore).  

Am învăţat cum să-mi ţin corpul pentru a mă stabiliza şi a nu mă învârti necontrolat. "Ca şi cum ai fi bărbat şi ai face pipi", glumeşte instructorul. Drăguţ, îmi zic eu, dar a avut perfectă dreptate. După câteva ore bune, în care am analizat cu instructorul cum se poate ieşi din situaţii critice care pot apărea în timpul zborului, nu mai eram chiar sigură că doream să sar. Dacă se răsuceşte paraşuta, trebuie să-ţi răsuceşti corpul în direcţia opusă. Dacă nu se deschide paraşuta, trebuie s-o eliberezi şi să-ţi tragi "paraşuta de urgenţă". Dacă se deschid ambele paraşute trebuie să le ţii una lângă alta şi să aterizezi cu amândouă (şi să speri de la Dumnezeu că nu se înnoadă...). Am înnebunit şi mă întrebam: chiar trebuie să zbor în viaţa asta?!?

Frica. Totuşi, nefiind gata să renunţ, am căutat motive să îmi înăbuşesc frica. Dimineaţa, la plecare, mi-am închipuit că voi fi undeva, cu un avion, câţiva instructori şi alţi câţiva nebuni ca mine care vor să zboare. Nimic nu mă pregătise, de fapt, pentru realitatea de la Skydive Elsinore: un spaţiu imens pe marginea unui lac, în mijlocul unui deşert californian. O mare de paraşutişti, de fiecare "nivel", care în fiecare week-end se strângeau aici. Era o zi de iulie în California, o căldură înfiorătoare şi zeci de copii forfoteau în jurul piscinei. Mulţi se cunoşteau deja de la anterioarele antrenamente, alergau şi se mai uitau spre cer, de unde în permanenţă... "pica" câte cineva: "Uite-o pe mama", striga unul şi arăta cu degetul - "Cea cu paraşuta verde". Mă uitam la ei cât de fericiţi erau ei acolo jos, în timp ce "mama" sărea cu paraşuta pe umeri şi cu "airbordul" (un fel de snowbord pentru paraşutişti chiar nebuni) în picioare.

Toată această atmosferă de mare familie, destinsă şi veselă, m-a făcut să nu-mi mai fie frică. Până m-am urcat în avion, unde am simţit cea mai mare frică din viaţa mea. Tare!

(Va urma)