Orice se poate spune despre Spania şi despre poporul său. Se pot verifica sau infirma fel de fel de mituri. Se poate contrazice orice fel de părere preconcepută sau se pot pune bazele unor noi teorii care să poată construi originale realităţi. Dar, înainte de orice, înainte de studii geografice sau de informaţii turistice, trebuie să ne oprim puţin privirea asupra literaturii spaniole. Şi, când vorbim despre literatură spaniolă, e obligatoriu să vorbim despre incomparabilul Cervantes.
În centrul Madridului, acolo unde cerul e incredibil de frumos şi de limpezit toamna, în Piaţa Spaniei (Plaza de Espana), există un momument dedicat acestui mare scriitor al literaturii universale, există un omagiu adus celui care ni l-a lăsat moştenire peste ani şi peste vârste, printre alte personaje de renume, pe fascinantul Don Quijote. Monumentul, conceput în primul sfert al secolului XX, stăpâneşte întregul peisaj, nu numai prin figura impunătoare a scriitorului, ci şi prin prezenţa extrem de puternică a celor două personaje centrale din opera celebra sa operă care analizează discret o întreagă societate. În faţa ochilor, ne apar Don Quijote şi Sancho, călărind, umăr lângă umăr, de parcă ar pune din nou la cale, ca-n filele cărţii, noi şi noi aventuri cavalereşti, de parcă s-ar contrazice şi s-ar pune de acord iarăşi, ca-n rândurile faimoasei reuşite literare, în privinţa unor probleme mai mult sau mai puţin urgente ale perioadei.
Monumentul lui Cervantes din Madrid nu este doar un monument dedicat unui autor de renume, aşa cum putem regăsi aproape în orice capitală a lumii. Pare că reprezintă, prin fiecare element al său, însuşi pactul nobil dintre realitate şi ficţiune, dintre adevărul nostru, al muritorilor de rând, şi adevărul lor, al marilor autori care ştiu să-şi transcrie într-o universalitate copleşitoare gândurile şi neliniştile. Asta a ştiut să facă Miguel de Cervantes. Să împletească într-un fel absolut fascinant două lumi care, dincolo de supărătoarele aparenţe, au atât de multe în comun.