Trăiesc! Şi am zburat!

Acel zbor cu avionul a fost una dintre experienţele extreme din viaţa mea. Priveam pe geam şi nu realizam că în următoarele minute voi sări din avion, voi cădea prin aer... s-ar putea să nu mi se deschidă paraşuta sau să mi se încurce sforile paraşutei, sau să aterizez în lac...

Noroc că nu am avut mult timp să gândesc. În zece minute eram la peste 4.000 de metri. Instructorul, pentru ultima oară, m-a pus să recapitulez, să-i spun exact ce o să fac în cele 55 de secunde de "zbor", şi să mai exersez o dată semnele pe care le vom face cu mâinile, căci nu se poate vorbi în timpul săriturii. Mai întâi o să mă poziţionez corect. Apoi o să mă uit la ceas să ştiu la ce înălţime sunt.

Când instructorul îmi va da semnalul necesar, o să mă întorc la dreapta. Iar o să mă uit la ceas. Când instructorul "face cu degetul" o să mă întorc la stânga. Când ajung la 1.000 de metri o să trag mânerul roşu, nu acela galben, care este paraşuta de rezervă, dar cel roşu... sper.

Cum am terminat cu "recapitularea programului de zbor" am observat cum paraşutişti cu experienţă, relaxaţi, au început să sară. Zâmbeau, îşi urau "zbor bun" şi dispăreau în neant. Corpurile lor deveneau mici, tot mai mici, pe măsură ce se depărtau de avion în zborul lor spre pământ.

ŞANSA. Mi-a venit şi mie rândul. Eram la uşa avionului. Nu-mi venea să cred în timp ce priveam în hăul de sub mine. Parcă mă vedeam prin ochii altei Catinca. Nu mai aveam control asupra propriului meu corp... Atunci, acolo, în uşa avionului era ultima şansă de a mă răzgândi. NU voiam să sar. În acel moment mă gândeam: aş face orice altceva în afară să sar... dar am sărit.

Cele 55 de secunde care au urmat au fost parcă un vis. Am ţipat. Am râs. M-am uitat la ceas. M-am întors la dreapta. Am uitat să mă întorc la stânga. M-am uitat din nou la ceas. I-am zâmbit nebunului care a sărit cu mine ca să-mi facă poze. Apoi am tras mânerul roşu... şi visul s-a terminat. În acea secundă am spus o rugăciune, cerând iertare Domnului pentru că am fost aşa de nesăbuită cu propria mea viaţă, şi dintr-o dată m-am regăsit în cea mai frumoasă clipă din viaţa mea.

Paraşuta s-a deschis! Mulţumesc Dumnezeule, mulţumesc Universule, mulţumesc! Pluteam... doar eu şi paraşuta mea. Am început să ţip de bucurie. Wooo Hoooo! Trăiesc! Şi am zburat!

Coborârea cu paraşuta a fost minunată. Mai puţin aterizarea, direct pe fund, dar acesta este un detaliu neimportant... Cu toate acestea, primul meu zbor nu a fost decât un exerciţiu de adrenalină, cum mă şi aşteptam, de altfel. Primul meu zbor m-a învăţat una dintre lecţiile cele mai importante: că şi atunci când nu vreau să fac ceva, cu puţină nebunie pot să reuşesc.

La acea uşă de avion am avut o alegere de făcut. Sar sau nu sar? Eu nu voiam să sar. Dar am sărit, şi din momentul acela am "sărit" de multe ori şi în alte momente-cheie din viaţa mea.

Cu ocazia Crăciunului, unul dintre cadourile pentru părinţii mei a fost "înregistrarea" Ştefanei, sora mea, care şi-a făcut cadou prima ei săritură cu paraşuta. Ce părinţi fericiţi!

Nu vreau să vă las fără ultimul gând despre paraşutism (chiar dacă un pic sumbru). În viaţă nu există multe momente în care o persoană se află într-o situaţie din care trebuie să facă o acţiune activă ca să-şi salveze viaţa. Paraşutismul este una din aceste experienţe. De fiecare dată când sar cu paraşuta dintr-un avion ştiu că pot să mor... dar aleg să trăiesc.

Poate nu este o situaţie pentru toată lumea... dar vă asigur că este o experienţă care o să vă facă să vă apreciaţi viaţa aşa cum e.