Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poate unora le va părea deplasată dorinţa ca - după ce ani de zile trăieşti şi-ţi desfăşori activitatea în zona Munţilor Buzăului, după ce ai ajuns să cunoşti fiecare izvor, să ştii fiecare potecă, dacă un bolovan a fost dărâmat de un urs de la locul lui să-ţi sară imediat în ochi că ceva s-a petrecut acolo, dacă o cracă a fost ruptă ieri de coarnele unui cerb s-o recunoşti imediat - atunci când ai o lună de vacanţă să fii tentat să mergi şi în alte zone montane, mult mai înalte şi mult mai frumoase în prezentările de pe pliantele turistice sau în documentarele tv.
Pentru mine Austria, Elveţia şi nordul Italiei au fost un miraj, un vis pe care am reuşit să mi-l îndeplinesc.
Dacă am făcut cunoştinţă cu Alpii austrieci şi cu nordul Italiei încă din vara anului 2001, când pentru români se cerea viză în baza unei invitaţii, când politistul şi vameşul de la frontieră îţi puneau o groază de întrebări în legătura cu scopul călătoriei tale, când portbagajul maşinii era întors pe dos - metode pe care nu le înţelegeam dar eram nevoit să le accept - m-am îmbolnăvit de frumuseţea acestor munţi minunaţi, iar în inima mea au un loc aparte...
Elveţia am descoperit-o ceva mai târziu, tot în vremea când ne-au acceptat pe noi, românii, fără viză, ajungând din Italia prin tunelul Mont Blanc, în Franţa - când am trecut pe lângă Chamonix cu regrete, fără să opresc, şi am mai privit încă o dată înapoi spre masivul Mont Blanc, promiţându-i: «nu te iert, te voi trece şi pe tine cândva!» - şi am menţinut direcţia Martigny. În vamă, mă uitam cum francezii şi italienii treceau salutându-se din mers cu poliţia de frontieraă şi eu, ca român, stăteam la acel semn de stop pe care-l blestemam în gând că nu mai venea nici unul la mine să-mi verifice paşaportul. În sfârşit, probabil după ce şi-a băut cafeaua, a venit un poliţist de frontieră foarte politicos, a studiat paşaportul, dar era mult mai curios ce maşină este cea pe care o conduceam, că nu mai văzuse până atunci - am avut satisfacţia că am putut şi eu să-l încurc, să-şi pună întrebări şi să recunoască faptul că nu cunoaşte marca Dacia Solentza.
Nu eram în temă cu prea multe ce se pot vizita în Elveţia, dar posedam o hartă cu şosele şi forme de relief. În prima parcare am studiat-o mai atent, am făcut socoteala banilor din buzunar, a kilometrilor de parcurs şi-am hotărât să încerc câteva treceri montane pe care nu le cunoşteam absolut deloc, dar mă tentau altitudinile trecute pe hartă, căci toate depăşeau 2000 de metri. Şi uite aşa am traversat Sustenpass, cu cei 2224 m, Furka Pass, la 2243 m, Simplon Pass, la 2005m. Poate părea unora o nebunie să laşi în urmă oraşe, să priveşti din fuga maşinii adevărata civilizaţie şi lumea modernă şi să urci mereu în zona unde nu mai există vegetaţie sau doar răsare, ici-colo, câte o floare, să ajungi în vârf şi să te întrebi: oare cum se numeşte acel vârf ascuţit din depărtare, oare de acolo se vede şi Mont Blac? Aşa am devenit bolnav, am devenit dependent de înălţimi.
În anii următori am mers oarecum documentat - descoperisem şi internetul, şi fotografia digitală -, dar după ce am văzut Matterhorn-ul, tentaţia mare devenise să urc pe cei trei giganţi din regiunea Interlaken: Eiger, Monch şi Jungfrau.
Trei veri la rând am ajuns în această zonă, am privit prin ceaţă sau prin ploaie către cele trei vârfuri, dar condiţiile meteo nu-mi permiteau să ajung acolo sus - fie era ceaţă de nu se vedea la doi metri, fie ningea în mijlocul verii, la peste 3500 m. Ajunsesem să cunosc localităţile din jur ca-n palmă şi de fiecare dată plecam cu sufletul dărâmat, că sunt ghinionistul zonei. De fiecare dată mă întorceam acasă melancolic, căutam pe internet tot ce filmaseră alţii în acei munţi, tot ce era publicat de cei norocoşi. Dar mi-am zis că poate nu sunt eu cel hărăzit să ajung acolo sus vara, poate iarna-mi va purta noroc.
Am stabilit că voi merge în februarie, când iarna este iarnă de-adevaratelea, iar dacă Dumnezeu nu mă va ajuta nici atunci, voi renunţa pentru totdeauna la «cei trei».
Şi am fost norocos!
Am urcat cu trenul cu cremalieră până la cei 3454 m, la Jungfraujoch. Am prins două ore de vreme minunată. Am dus drept ofrandă acestui munte un măr roşu, în care am scobit cu briceagul simbolul de pe steagul Elveţiei. Am făcut zeci de fotografii şi m-am intors cu inima plină de bucurii.
Voi avea de povestit atât de multe... în vara aceasta, când la cabana de la Lacul Vulturilor va înnopta câte un grup de tineri, adevăraţi iubitori ai muntelui.
Citește pe Antena3.ro
