A dispărut o şcoală?

România a avut, vreme de câteva bune decenii, una dintre cele mai înalte şcoli de arhitectură din lume. Zic şcoală, pentru că mă refer nu numai la nivelul universitar, ci la un complex întreg de învăţământ, care cuprindea cursuri de arte şi meserii, cursuri postliceale, un bogat nomenclator de calificări.

România a avut, vreme de câteva bune decenii, una dintre cele mai înalte şcoli de arhitectură din lume. Zic şcoală, pentru că mă refer nu numai la nivelul universitar, ci la un complex întreg de învăţământ, care cuprindea cursuri de arte şi meserii, cursuri postliceale, un bogat nomenclator de calificări. Au fost vremuri când diploma arhitectului român era nu numai recunoscută, dar chiar foarte bine primită atât în Europa, cât şi dincolo de Atlantic. Astăzi, absolvenţii noştri sunt nevoiţi, pe unde se duc, să dea tot felul de examene suplimentare, să treacă prin cursuri obligatorii, să îşi însuşească norme şi cunoştinţe complet noi pentru ei. Mai mult, în Occident şi mai departe, arhitectul nu mai este de mult un simplu proiectant, el fiind obligat să conducă din punct de vedere managerial întreaga lucrare, iar autoritatea sa este mult extinsă şi în probleme tehnice, inginereşti. Arhitecţii s-au specializat pe segmente bine definite şi riguros delimitate, aşa încât nu se mai poate concepe realizarea unui proiect fără o echipă echilibrată şi perfect funcţională.

 

Din informaţiile pe care le am la noi, lucrurile sunt destul de îmbâcsite, trecerea către o şcoală de arhitectură modernă şi peformantă făcându-se anevoios, o serie de piedici fiind menţinute în procesul de învăţământ de la examenul de admitere şi până la obţinerea diplomei. De altfel şi breasla e divizată în două asocialţii profesionale distincte, discriminările regionale sunt evidente, ascensiunea tinerilor barată constant de o sumă de “monştri sacri” ai planşetei. Efectele unei astfel de stări de lucruri sunt vizibile şi pentru un ochi neavizat. Au apărut, ca şi ciupercile după ploaie, prin toată ţara, tot felul de construcţii urâte, prost amplasate, nefuncţionale. Numele şi autoritatea arhitectului sunt derizorii, strivite sub interese personale sau sub forţa teribilă a ba­nilor şi a relaţiilor subterane. Legile care ar trebui să guverneze activitatea creativă în domeniu au rămas rigide şi inoperante. Costurile pentru un proiect străbat o distanţă incredibilă de la ridicol de mici la aberant de mari. Sub arhitecţi nu mai există nici o treaptă profesională care să acopere necesităţile de execuţie a lucrării, în şantier. Nici măcar legile comunitare nu sunt decât parţial şi aleator respectate. Dar, ce este cel mai trist, nimeni nu pare a fi interesat de reglementarea situaţiei. Aşa că ne târâm înainte pe principiul păgubos “pe ăştia îi avem, cu ăştia defilăm…”.