Adio, dar rămăn cu mine!

Acum câteva săptămâni am rugat pe unul dintre prietenii mei care îşi câştigă pâinea scriind cărţi (un autor consacrat, talentat, onest cu propria imagine şi discret) să-mi scrie câteva mii de semne despre burghezia luminată. Lasă că omul m-a ţinut cu textul mai mult decât se cuvenea, adică până i-a trecut termenul de publicare, invocând tot felul de motive mai serioase ori de tot puerile, dar în cele din urmă, când a reuşit să mi-l trimită, m-a lăsat, literalmente vorbind, cu gura căscată.

Ieşise un material îmbâxit, cu idei atât de multe şi de amestecate încât nu se mai înţelegea nimic din nici una dintre ele. Refulări nejustificate, murdării scoase din negura unei istorii de care încercăm să ne despărţim, laude false şi acuze perverse, un adevărat carusel de vorbe goale şi de fraze calpe. Ştiindu-l om cu multă carte, temeinic însuşită, precum şi fiinţă echilibrat-raţională, am bănuit la început că pusese la treabă pe unul dintre novicii săi (are câţiva căţeluşi care se gudură pe lângă el, aspirând la râvnita glorie literară). I-am telefonat, prin urmare, şi l-am dojenit amical pentu tentativa nereuşită de fraudă jurnalistică. A reacţionat aproape isteric, cu ţipete de precupeaţă şi lamentări de lăutar, ba, mai mult, m-a acuzat de incompetenţă, de laşitate editorială şi de perversiuni politicianiste. Băi frate, chiar aşa?!? Subiectul era burghezia luminată şi mi-ai scris despre capitalismul sălbatic, despre băncile de lemn din scunda tavernă mohorâtă, despre crimele abominabile ale comuniştilor, despre marii latifundiari, despre spiritul paşoptist, pogromul evreilor, liberalismul mirosind a petrol şi marinarii de apă dulce şi sărată care cârmuiesc ţara. Adică despre o sumă de false percepţii (proprii sau împrumutate de la alţii) asupra trecerii timpului peste acest popor al nost’ (ca să zic aşa…).

Prin urmare, pentru a scurta lucrurile, propun: adio, dar rămân cu mine!