Editorial - Demolările calme şi calculate

Sunt parte a generaţiei care a asistat in tinereţe, neputincioasă şi infrigurată, la furia demolărilor dezlănţuită in numele unei reconstrucţii a oraşului atinsă de magalomanie. Au căzut in acele vremuri victime ale unor planuri aberante sute de case solide şi valoroase, biserici pe care nici harul dumnezeiesc nu le-a putut proteja, clădiri de patrimoniu şi monumente purtănd amprenta unor mari artişti ai neamului. Rezultatul acestei furii il vedem astăzi, circulănd pe bulevarde ale căror trotuare sunt mai late decăt carosabilul, artere importante tăiate de-a latul, din 20 in 20 de metri, de treceri de pietoni şi intersecţii absurde, cu străduţe atăt de mici, incăt nici nu se văd pe hartă. Blocuri urăte, cu faţade cenuşii, lipsite de stil şi de personalitate, ne agresează la tot pasul privirile. Nu au fost prevăzute locuri de parcare, traseele transportului in comun urmează traiectorii incălcite, aproape imposibile, iar micile oaze verzi care dădeau oxigen cartierelor de odinioară au fost acoperite cu asfalturi de cea mai proastă calitate.

Astăzi, oraşul are nevoie de expansiune pe verticală, aşa cum se procedează in toate marile metropole, dar şi de o perfectă sistematizare in plan orizontal. Astăzi insă este foarte greu, aproape imposibil să mai demolezi ceva, chiar dacă interesele comunităţii o cer cu stringenţă şi in condiţiile in care statul sau autorităţile locale oferă recompense juste, perfect legale. Sunt multe locuri in Bucureşti (cum, de altfel, şi in multe alte oraşe din ţară) unde un proiect edilitar important este blocat, pentru că proprietarii a trei coşmelii aşezate pe-o rănă refuză orice negociere sau cer sume astronomice, de nimic justificate. Defilănd sub steagul unei democraţii strămbe şi fluturănd pe deasupra capului sabia cu două tăişuri a dreptului de proprietate, cetăţeni nervoşi sau iraţionali fac un front agresiv, adeseori arătănd a vodevil de proastă calitate, impotriva ideii de progres citadin. Să fim bine inţeleşi, nu vorbesc aici despre pasarele prost plasate sau despre megaconstrucţii ce pun in pericol sfinte catedrale. Vorbesc despre un principiu care se aplică peste tot in lumea civilizată, principiu care spune că, atunci cănd interesul general o cere, cel particular trebuie să treacă pe plan secund. Faţa unui mare oraş se schimbă pe termen lung, adeseori cu sacrificii şi pierderi dureroase, dar se schimbă in interesul cătorva generaţii de cetăţeni. Iată de ce cred că va trebui să invăţăm a accepta că demolările sunt necesare, că trebuie făcute cu inţelepciune şi cu calm, in deplină legalitate, in scopuri vizionare. In această materie, statul şi cetăţeanul devin parteneri egali şi colaborează in interesul general al obştii.