Editorial - Facerea de bine…

Avem noi, romanii, vorba asta cu facerea de bine… Din corespondenta care ne vine pe adresa redactiei sau pe e-mail o cantitate alarmant de mare este incarcata cu ura, dusmanie, rautate.

Avem noi, romanii, vorba asta cu facerea de bine… Din corespondenta care ne vine pe adresa redactiei sau pe e-mail o cantitate alarmant de mare este incarcata cu ura, dusmanie, rautate. Oamenii au probleme cu autoritatile, cu vecinii, cu rudele mai apropiate sau mai indepartate. Au probleme cu vantul si cu ploaia, cu arsita sau cu zapezile prea abundente, cu mersul pe bicicleta sau cu inaltatul zmeelor.

Prea putina lume aduce in discutie chestiuni pozitive, constructive, obiective. Suntem asa cum suntem, iar daca faci un bine cuiva nu trebuie numaidecat sa te astepti la recunostinta vesnica sau la cine stie ce recompensa, fie ea si una morala. Cineva, o ruda sau un apropiat, se sprijina pe tine atunci cand ii este greu, depaseste criza si isi vede de treaba, de viata lui.

Vremea trece, fiinta e acaparata de prezentul pe care trebuie sa-l traiasca si uita sa se mai intoarca spre trecut, mai cu seama atunci cand acolo sunt ceva momente stanjenitoare. Nu cred sa existe familie sau grup de prieteni in care un "nerecunascator" sa nu fie subiect de trecut prin masina de tocat. La mine, spre exemplu, e nepotul Cristi pe care o matusa l-a tinut in gradinita, un unchi l-a facut toba de matematica sa-si poata lua bacalaureatul, o verisoara l-a bagat intr-o scoala de contabili si i-a gasit un post pe la BNR.

Baiatul a cresut, a progresat, acum e om in toata firea, cu nevasta si copil, cu o slujba foarte bine remunerata la o banca particulara importanta. Nu mai cunoaste pe nimeni, nu da nici macar un telefon asa, pe la zile de nastere ori de sarbatori. Matusa, unchiul, verisoara, toata lumea e revoltata pana peste poate… Ei, si? Lasati, bre, omul sa-si vada de treaba, ca doar n-o sta acum sa va lustruiasca pantofii toata viata. Daca v-a uitat el, tratati-l si voi cu blanda si definitiva uitare. Dar nu uitare din aceea de genul "sa nu-l vad nici la inmormantarea mea…"