La Telefoane!

UN PRIM EXEMPLU DE ARHITECTURĂ AMERICANĂ ŞI O NOUĂ ETAPĂ ÎN DEZVOLTAREA TELEFONIEI ROMÂNE.
În perioada interbelică, în plină criză economică, americanii au construit în Bucureşti un "templu" invenţiei lui Bell, acea "bizară cutie cu o pâlnie neagră şi ultravenoasă care răspândea cuvintele". Dar nu oriunde, ci pe Calea Victoriei, "în buricul României", la doi paşi de vechiul Teatru Naţional şi de Capşa, pe locul casei Oteteleşanu, ceea ce a provocat discuţii aprinse în epocă.

Într-un Bucureşti mereu gata să epateze, în 1931, "singurele capitale cu care se putea vorbi la telefon erau Budapesta, Belgrad şi Sofia, dar transmisiunea era slabă, iar timpul de aşteptare exagerat de lung. După concesionare au fost introduse circuite directe la Berlin, Istanbul, Paris, Praga, Budapesta, Rusciuk şi Viena, iar publicul din orice oraş din România putea vorbi cu oricare oraş din Europa, Statele Unite, Australia, Africa de Sud". Bucureştenii oftau însă nemulţumiţi de scumpirea tarifelor, de demolarea cafenelei Oteteleşanu şi ridicarea pe acel loc a unui "munte de fer, nisip şi ciment".

Câţiva ani mai târziu, bucureşteanul, care de două ori pe zi, la prânz şi seara, mergea pe jos pe Calea Victoriei uitându-se la vitrine sau lua un şvarţ la Capşa, se obişnuise să caşte gura la Palatul Telefoanelor. Acesta devenise deja un reper al oraşului, reprezentând triumful liniei perpendiculare şi al unghiului drept al stilului Art Déco.

Societatea Anonimă Română de Telefoane S.A.R.T. a preluat exploatarea serviciului de telecomunicaţii din România la 1 ianuarie 1931, iar instalarea noii centrale automate, a celei interurbane, dar şi a birourilor direcţiei era o obligaţie contractuală prioritară. Evident, noul sediu trebuia situat pe o stradă importantă şi accesibilă publicului. Datorită poziţiei sale de invidiat a fost achiziţionat vechiul restaurant Oteteleşanu pentru suma de 39.500.000 lei. În toamna anului 1931 a început ridicarea primei construcţii cu schelet metalic din România, "inima noului sistem telefonic".

MODELUL AMERICAN
Arhitecţii Louis S. Weeks şi Walter Froy, specializaţi în proiectarea de clădiri cu acest tip de funcţiune, sunt autorii clădirii. Louis S. Weeks a construit în 1930 sediul International Telephone din 75 Broad Street New York şi pe cel din Madrid, care au multe în comun cu Palatul Telefoanelor din Calea Victoriei. Arhitectul român Edmond van Saanen Algi a fost consultant, multe dintre detaliile faţadelor, dar şi ale interioarelor datorându-i-se acestuia. Saanen era fascinat de înălţimea şi calitatea arhitecturii din New York.

Proiectul arhitecţilor americani a fost realizat de antreprenori români: Societatea Anonimă de Construcţii Union a realizat fundaţia, în timp ce scheletul metalic a fost produs de Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa. Ascensoarele, ramele geamurilor, broaştele uşilor şi alte câteva instalaţii speciale au fost importate, însă elementele principale au fost comandate în ţară. Instalaţiile pentru încălzire, ventilaţie, apă, lift şi aparatura modernă pentru telefonie s-au montat simultan cu finisarea clădirii. În 1940 şi 1946, Palatul Telefoanelor a fost extins pe verticală cu două niveluri şi i-a fost adăugat un corp de patru etaje, pe locul vechiului Hotel Frascatti. Costul construcţiei s-a ridicat la 95 milioane de lei, dar suma totală investită în clădire, în instalaţiile sale şi înlocuirea vechiului sistem a depăşit 700 milioane de lei.

INAUGURAREA
A avut loc în prezenţa lui Carol al II-lea la 25 aprilie 1933. În ziua următoare, ziarul Universul dedica evenimentului două pagini, dintre care una reprezenta un gest de mulţumire a Societăţii de Telefoane faţă de furnizori şi antreprenori care au construit şi utilat clădirea, iar cealaltă un articol ce descria pe larg momentul festiv. Entuziasmat, A. Agnese descria noua construcţie şi desfăşurarea inaugurării pentru cititorii ziarului Universul. Înaltă de nouă etaje, are pereţii faţadelor "din piatră artificială lustruită de culoarea unui vechi pergament, care se îmbină cu soclul de marmură verde".

Intrările mari, de culoare verde, care au în fiecare parte câte două pâlnii telefonice din nichel, au fost executate după desenele lui Saanen Algi. Marele hol este sobru, are două rânduri de pilaştri cu capiteluri originale, ce formează o alee centrală, în axa căreia, "în spate pe perete era în lumina Soarelui, o hartă imensă a lumii executată din cristal gravat şi colorat în două tonuri continentele în sepia, iar mările în albastru. Toată lumea a admirat vitraliile de cristal gravat reprezentând globul pământesc după desenul lui Saanen Algi executat în studioul fabricii NICO". Fresca holului mare, distrusă astăzi, era o friză de jur-împrejur realizată de Paul Aburel. Tavanele au dublă scafă, pentru lumină indirectă, dau un efect neaşteptat de uşurinţă. Pardoseala de marmură albă şi neagră este întretăiată de fâşii de marmură verde, ca solclul faţadelor exterioare.

"Considerate minuni ascensoarele Otis, aveau uşi cu încrustaţii emailate încadrate în rame de travertin ce se deschideau automat, nici o trepidaţiune, nici un sentiment de nesiguranţă, stabilitate perfectă şi oprire lentă. Ca şi în America, scările de fier joacă numai rol secundar." Cu excepţia etajului 8, care cuprinde sala de consiliu, birourile, cel al preşedintelui consiliului şi direcţia generală, celelalte niveluri, precum şi subsolul erau rezervate instalaţiilor centralei telefonice, echipamentelor, birourilor, a căror simplitate a fost apreciată. "Terasa etajului 9 oferă o panoramă a acoperişurilor Capitalei şi chiar a profilurilor Carpaţilor ce a fost gustată de toată lumea", cum scria în Universul.

CONSOLIDARE
Lovit în timpul bombardamentelor din 1941, a fost afectat de cutremurele din 1940, 1977 şi 1990. Expertiza din 1993 releva că "structura de rezistenţă era solicitată peste limitele funcţionării în siguranţă, stâlpii şi grinzile fiind deformaţi în urma seismelor". Consolidarea acestui monument, desfăşurată între 1997-2005, s-a realizat prin exteriorul clădirii. Ceea ce a implicat: "Decopertarea şi înlocuirea completă a placajului decorativ, pentru ca structura de cărămidă să facă legătura cu structura nouă de beton. TitanMar a înlocuit complet vechile plăci de piatră cu altele noi făcute după mulaje şi fotografii ale pieselor originale", afirma ing. Eugen Ionescu. S-a folosit placaj de calcar, marmură şi granit de Podeni. Din păcate, s-au refăcut integral holul mare al parterului şi tâmplăria exterioară din geam termopan şi profile de aluminiu cu rupere termică vopsit în verde. În anii 1930, Palatul Telefoanelor reprezenta cea mai elegantă, funcţională şi modernă expresie a modelului american, păstrându-şi rolul de clădire utilitară şi astăzi.

SALONUL OTETELEŞENILOR
"Te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se hotărau şi multe combinaţii politice" C. Bacalbaşa. După moartea Elenei Oteteleşanu în 1888, casa a devenit sediul Cercului Regal, apoi în 1895 "cafenea cu grădina de pietriş, unde se adunau poeţii, ofiţerii cu iubitele, negustorii din provincie după încheierea târguielilor şi unde se cântau romanţe. În locul acestei poezii tihnite se ridică acum un zgârie-nori de marmură, înalt şi alb ca un crin" Felix Aderca.


Edmond van Saanen Algi (1871-1938), arhitect şi artist român de origine olandeză. Cele mai cunoscute proiecte ale sale sunt: Palatul Academiei de Studii Economice, corpul din Piaţa Romană, în colaborare cu Grigore Cerchez şi Arghir Culina, Palatul Telefoanelor, reşedinţele lui Istrate Micescu: din Bucureşti şi de la Miceşti. În artă, este cunoscut datorită albumului "Croquis", publicat la Paris în 1920, cu scene de dans şi portrete făcute unor dansatori celebri ai epocii, precum Nijinsky, Isadora Duncan şi Anna Pavlova. A fost căsătorit cu Aurelia Vasiliu-Bolnavu, fiica filantropului Constantin Vasiliu-Bolnavu, apoi după 1914 cu scriitoarea americană Maryse Rutledge.

FURNIZORI
Lambriurile şi uşile din stejar realizate de Vasile Ionescu, firma Confortul a furnizat mobile de birou tip american. Corpurile de iluminat sistem cubic ATRAX au fost executate de uzinele DURA Timişoara. Vitrourile de cristal gravat produse de NICO, geamuri, cristale şi oglinzi realizate de fabrica Salvator, iar V. Georgescu & Gh. Popescu au executat portalurile şi scările metalice.